¿Qué horas son, mi corazón?

Încălțată cu bocancii copiilor Căpitanului Grant, cu un milion de emoții care-mi alergau prin vene și cu rucsacul plin de speranțe, am făcut drumul la care am visat dintotdeauna. Drumul până la Capătul Pământului și înapoi. Ce s-a întâmplat cu toate speranțele îndesate în bagaj? Păi, odată ajunsă în Patagonia, le-am putut privi în ochi, atinge, mirosi, absorbi prin toți porii. Mi-au devenit realitate pentru două săptămâni.

Am lăsat în urmă străzile înghețate ale Bucureștiului pentru vara duioasă a Americii de Sud. Am ajuns în Ushuaia, acolo unde pământul se termină, iar copiii nu știu ce este aceea o umbrelă pentru că la Capătul Pământului nu plouă. Fin del Mundo îți așază la picioare Țara de Foc cu apele ei incredibil de albastre, poteci șerpuite prin păduri și îți înlesnește întâlnirea cu cel mai cel poștaș din câți ar exista. Stă în spatele tejghelei, te privește pe sub ochelari și îți zâmbește printre mustăți în timp ce îți lipește și ștampilează în pașaport dovada că ți-au ajuns picioarele până acolo. Este însă un pic ciufut și va da pe toată lumea afară din oficiul poștal, îl va închide și se va întoarce când îi trece supărarea dacă o să i se pară că e prea multă gălăgie. Nu-l necăji, păstrează-i zâmbetul ascuns între mustăți.

Tot în Tierra del Fuego o să auzi povești cu castori. Au fost aduși pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, castori din Canada, gândindu-se omul că așa ar putea face niște bani din vânzarea blănii. Castorii nu au avut însă aceeași părere. Adaptându-se noului teritoriu, nu le-a mai crescut blănița lungă așa cum spera omul și s-au și înmulțit într-o asemenea măsură încât s-a stricat echilibrul zonei. Iar de ani încoace, argentinienii și chilienii încearcă, dar nu le prea iese, să găsească o soluție pentru a descrește numărul castorilor. Timp în care castorii tot ronțăie copacii.

Copaci de după care te-ai aștepta parcă să apară un aborigen. Dar nu, nu mai sunt triburi în Patagonia. Oamenii triburilor trăiau goi. În lumea lor era bine așa, se adaptaseră frigului. Au fost însă “descoperiți”, îmbrăcați, le-a fost schimbat regimul alimentar, iar după 60 de ani a murit și ultimul dintre ei.

Îmi pare rău pentru poveștile astea triste, dar sunt tot ale noastre.

Pe Canalul Beagle, Onashaga cum îi spun localnicii, te așteaptă lei de mare somnoroși și cormorani curioși, pinguini și pescăruși mâncăcioși. Farul Les Éclaireurs înfipt în mijlocul canalului pare, dar nu este totuși Farul de la Capătul Lumii la care se referea Jules Verne. Acela este un altul, îi zice Farul San Juan de Salvamento și-l găsești pe Isla de los Estados. Asta nu-i răpește însă din farmec. Și nu-l deranjează deloc sforăitul leilor de mare care-i intră pe ferestre și nici faptul că îl fotografiezi din toate unghiurile.

Bărcuța o să uța-uța printre necuvântătoare pe ritmurile valurilor. Ai cumva nevoie de ceva care să-ți aline răceala aia care a dat peste tine când îți era lumea mai dragă? Jur că n-o să-ți mai vină să strănuți cât timp o să-ți cânte nenea artistu’ de pe barcă. Măcar pentru că n-ai vrea să-i strici reprezentația. Nici lui și nici balenuțelor care-or să se răsfețe printre valurile de care ziceam.

Bun, o să mă mut puțin din Argentina în Chile, dar rămân în Patagonia. Am trecut Strâmtoarea Magellan, le-am făcut cu mâna delfinilor cu chef de zbenguială, care se luaseră la-ntrecere cu barca în care mă aflam și am ajuns în Punta Arenas. Abia o să aștepți să te pierzi pe străduțele orășelului ăsta cochet și colorat, promit. Și dacă străduțele nu-ți sunt de-ajuns, le poți da într-o zi pe o călătorie pe Insula Magdalena, unde te vor aștepta colonii de pinguini, dornici să lege noi prietenii.

Mai departe, drumul m-a dus în Puerto Natales. Tot în Patagonia chiliană, orășelul se află la o aruncătură de băț de Parcul Național Torres del Paine, declarat de UNESCO drept Rezervație a Biosferei. Oricât ai fi citit înainte, oricâte fotografii ai fi văzut, n-ai să fii niciodată pregătit pentru atâta frumusețe câtă o să ți se reverse aici în fața ochilor. Fii pregătit însă ca vântul să bată și cu 120 km/oră, sunt zone în care aproape că te ia pe sus. Parcă ai fi aspirat, cam asta este senzația pe care ai s-o încerci. Dar chiar așa, cui îi place să rămână cu picioarele pe pământ?

Culorile apei și ale cerului or să te facă să crezi că ești pe o altă planetă, pe una ai cărei locuitori se încăpățânează să se poarte frumos cu ea. N-ai să găsești coșuri de gunoi, o să porți resturile cu tine până la ieșirea din parc. Face bine și la suflet, și la conștiință.

Mă voi întoarce acum în Argentina, următoarea oprire: El Calafate. Da, clar, nu rata un pahar, două, trei de Calafate Sour niciunde pe unde te-ai afla în Patagonia. Și nu doar pentru că legenda spune că dacă bei un pahar din cocktail-ul ăsta, o să te reîntorci cu siguranță pe-aici, dar este și al naibii de bun. Dar stai așa că mâine urcăm pe munte, mai bine lăsăm cocktail-ul să ne aștepte până ne-ntoarcem. După ce ne bucurăm puțin de dimineață prin grădină, o luăm din loc către El Chaltén, de unde pornim ascensiunea domnului munte Fitz Roy aflat în Parcul Național Los Glaciares.

Pădurea te va răcori o vreme și te va lăsa să tragi cu ochiul printre crengi la crestele dantelate între care te vei afla și tu ceva mai târziu. Nu a fost ușor, dar nu am regretat niciun bolovan întâlnit în cale, pe care a trebuit să îl depășesc, nicio picătură de sudoare pierdută, nicio respirație, uneori, abia șoptită. Bucuria pe care o trăiești când ajungi sus este deplină, ai îmbrățișa muntele și ai săruta lacul pe care acesta îl înconjoară, dac-ai putea. Aaaa, vreau înapoi.

N-ai uitat de Calafate Sour-ul care te-așteaptă, nu-i așa? Bucură-te de el și de seara blândă de vară, iar în lumina absolut minunată a dimineții, pornește-o din nou din El Calafate, de această dată către Perito Moreno, ghețarul care nu scade, ci crește în dimensiune cu fiecare an. Se “îngrașă” cu vreo 2 metri pe zi, dar nici că-i pasă. Și pe cât de grăsan, pe atât de prietenos este. O să te lase nu doar să-l privești, dar chiar și să-i urci pe spate. Bine, o să-ți taie și răsuflarea de cât de frumos e, dar te descurci tu cumva. Ai în fața sau sub tălpile tale un bătrânel de vreo 18.000 de ani. Dacă te roagă să îl scarpini un pic între țepi, o faci. O merită din plin. Și, oricum, o să-ți ofere în schimb un spectacol pe care n-ai să-l uiți vreodată. Bucăți de pe marginea ghețarului se desprind cam la fiecare jumătate de oră și se aruncă în albastrul ireal al lacului. Muzică pentru urechile și sufletul tău.

Am băut Calafate Sour, acum mă aștept ca legenda să nu mă fi mințit. Muchas gracias până data viitoare!

2 thoughts on “¿Qué horas son, mi corazón?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s