Cel mai îndrăzneț curcubeu locuiește între crestele înșirate între Pico Arieiro și Pico Ruivo. Faci dreapta după o stâncă, îți iese-n cale, faci stânga după o alta, hop și el. Iar când veți fi față în față, o să îți arunce toate culorile în brațe de-o să uiți de tot greul sutelor de scări urcate și coborâte. Și norii or să-ți coboare pe umeri și-or să te-atingă într-o mângâiere pe care o să ți-o tot amintești apoi.

Călătoria asta între cele două vârfuri este de ținut minte toată viața. Nu-i ușoară, însă pe drum o să te apleci să culegi oregano sălbatic, plămânii îi vei umple cu miros de nori, iar ochii cu secvențe din ceva film SF. Un incendiu a pârjolit cu niște ani în urmă vegetația din apropierea vârfului Ruivo, însă copacii au rămas în picioare. Te încurajează să îți aduni puterile și să ajungi pe vârf.

Madeira e perfectă. Munți, valuri care se lovesc de picioarele lor, dealuri înțesate de podgorii, levadas ce te conduc în inima pădurilor de laur, toate fructele pământului, de la căpșuni și cireșe până la banane și fructul pasiunii. Atât de multe fructe că fiecare sat sărbătorește câte unul. Ador petrecerile portugheze. Simple, autentice, îți fură sufletul. Dar să nu mă îndepărtez de fructe prea tare. Am încercat bananele doar că nu am avut răbdare să aștept să se coacă așa că nu m-au entuziasmat. Se culeg verzi și se coc abia după, eventual la tine în bucătărie împăturite în vreun ziar. În schimb, m-a cucerit iremediabil maracujá. Au 16 soiuri diferite de fructul pasiunii, iar două sunt absolut fabuloase.

Iar dacă vrei să-ți amintești de copilărie, de momentele în care beai nectarul din trompețele și te trezeai cu furnici printre dinți, fă același lucru cu florile de maracujá. Bucurie garantată. Am încercat fructul pasiunii abia cules, în înghețată, în poncha, în semifreddo, dar parcă cel mai mult și mai mult tot în sos mi-a plăcut. Sosul de maracujá turnat peste peștele pane, care stă cuminte în farfurie lângă două banane prăjite. Felul ăsta de mâncare sigur se servește și în Rai. Eu după ce l-am descoperit, aproape că nu am mai comandat altceva. Iar vreo trei feluri de maracujá am adus și-acasă. Pisica o aveam.

Vinul de Madeira este la fel de bun ca vinul de Porto. Probabil că-s frați sau cel puțin veri. Dar nici vinul obișnuit de masă nu-i de ocolit. Am mers la o degustare în São Vicente într-o podgorie aruncată în mijlocul dealurilor verzi, de unde am plecat cu un sfat pe care îl dau și eu mai departe. Vrei să pregătești cina așa că ieși în oraș să cumperi ce-ți trebuie, inclusiv un vin bun. Găsești unul care-ți face cu ochiul. Și te gândești să iei două sticle, una pentru cina din acea seară, iar una pentru data viitoare. Nu, vinul nu se cumpără ca să fie păstrat, ci ca să fie băut. Bea ambele sticle la cină 😀

Nu ocoli nici Santana, sătucul cu căsuțe colorate, rupt dintr-o poveste. O să-i întâlnești și bunicile, care îți vor dărui cu bucurie o îmbrățișare sau un bolo do caco abia scos de pe piatra încinsă de jar. Îi zice bolo, adică prăjitură, da-i de fapt o pâinică, un soi de turtă care merge de minune cu brânză sau cu niște unt cu usturoi. Au însă și un bolo dulce, cel de mel, adică cu miere. O nebunie, jur!

Iar dacă tot ești în Madeira, dă o fugă și în insula vecină, în Porto Santo. Bucură-te de nisipul fin și de o sangria, fă o tură cu bicicleta, lasă valurile să-ți inunde urechile, iar soarele să-ți răsfețe pistruii. Uța-uța te va duce o barcă dimineața și te va întoarce-acasă seara, numai bine să mergi înainte de culcare să mai mănânci o porție de pește spadă pane cu banane prăjite.

A doua zi, Madeira o să te plimbe printre stânci, o să-ți cânte liniști, o să-ți atingă fruntea de linia orizontului, o să-ți picure cascade-n păr și-o să-ți așeze flori după urechi.

Va face orice să te-ntorci la ea.