M-am abținut până nu m-am mai putut ține așa că mă pun pe povestit despre Lofoten, arhipelagul care mi-a oferit Auroră Boreală, Noapte Polară, Midnight Sun, munți, mare și, cel mai important, prieteni.

Prima oară am pornit-o într-acolo în urmă cu 3 ani. Era de fapt prima mea întâlnire cu Norvegia. Și aveau să fie încă 3 revederi de atunci până acum. Pentru că a fost nu doar dragoste la prima vedere, dar încă una nesfârșită.

Cum am găsit arhipelagul? La final de Noapte Polară. Dacă aș mai fi rămas câteva zile, aș fi putut zări soarele la orizont, așa însă m-am bucurat “doar” de luminile și culorile pe care le arunca de sub mare pe cer. Și ce culori! Iar în ultima noapte a năvălit pe același cer, ea. Mhm, Aurora Boreală. Wow, ce de emoții, ce de stări, ce de chiote și strigăte! Pentru că niște chiote și strigăte ale unor polonezi din căsuța de lângă au fost și cele care m-au scos afară. Și-am ieșit desculță și în pijama în miez de iarnă și, fără să-mi dau seama că asta fac, am început să țopăi și să strig la unison cu polonezii. Poate chiar și mai abitir ca ei. Se întinsese în semicerc pe întregul cer și se fandosea, mișcându-și șolduri, umeri, coapse și ce mai are ea. Nu-mi venea să mai intru înapoi în casă, iar după ce am făcut-o totuși, nu-mi venea să mai adorm. Iar de la atâta țipat, nici nu prea mai aveam voce.

Pentru că știam deja că “Doi pe glob” aveau în plan un workshop de fotografie în arhipelag pentru luna martie, m-am așezat pe treptele unei căsuțe înainte de a pleca și le-am scris. Am avut noroc și am mai gasit un loc disponibil în grupul lor. Așa că iată-mă înapoi în Lofoten după doar căteva luni. De această dată pe lumină. Am trăit una dintre cele mai frumoase săptămâni din viața mea de până acum.

Am învățat mai multe despre fotografie, am așteptat-o pe aceeași doamnă Boreală pe malul mării, iar ea a venit, am ascultat și am privit cum se sparg valurile ba pe-o plajă, ba pe alta, m-am urcat pe stânci, m-am refugiat la căldură în mașină atunci când un val mai nărăvaș mi-a udat nu doar bocancii, dar și șosetele, am cotrobăit cu ochi curioși prin bărcuțe de pescari, am salutat curcubeie, am sărit prin zăpadă, m-am împrietenit cu pescăruși, m-am scăldat într-o lumină feerică și am mâncat zeci de clătite. Iar toate astea alături de și împreună cu oameni frumoși de care m-am legat în cel mai natural și firesc mod.

Și uite-mă iar, întorcându-mă de alte două ori în alți doi ani la Anca și la Alex, cei “Doi pe glob” care au decis să trăiască între munții și apele arhipelagului și care fac numai lucruri faine acolo. De aceste ultime două dăți am ajuns însă vara. Când noaptea nu se mai face noapte, când totu-i verde și plin de flori, când aerul îți mângâie nările și când lumina este absolut magică. Am urcat și am coborât munți, ne-am tras sufletul pe câte-o plajă, am urcat și am coborât iar munți. Și n-aș mai fi plecat.

De stat am stat în Hamnøy și în Reine, dar m-am fâțâit prin cea mai mare parte a arhipelagului. Printre casele și bărcile pescarilor colorate și cochete.

Pentru că tot a venit vorba despre pescari, să știi că vor fi bucuroși să îți ofere din peștele pe care tocmai l-au prins, tu doar să ai niște răbdare până îl curăță. Și crede-mă că n-ai mai mâncat un cod atât de bun. Dacă te nimerești însă iarna, ține-te de nas pentru că pe vreme rece îl atârnă la uscat și nu-i tocmai cel mai îmbietor miros.

Dacă nu mai poți de curios și vrei să știi cum sunt, găsești ouă de pescăruș la Anitas Sjømat. Plus niște burgeri de pește fabuloși pe care-i pregătește chiar sub nasul tău. Cea mai bună pâine, iar când spun bună, zic de fapt “wow, ce bună-i!”, te așteaptă la brutăria din Å.

Nu am fost în Lofoten în perioada în care se joacă-n văzul lumii balenuțele și nu am vâslit într-un canoe. Nu am respirat pe fiece plajă, așa cum nici nu m-am cățărat pe toate vârfurile munților. Dacă mă mai întorc? Tu ce crezi? 😀