Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral care se aude în boxe și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am mai avut timp însă să aflu că mai are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că:

Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂