Aula de natação

Cel mai îndrăzneț curcubeu locuiește între crestele înșirate între Pico Arieiro și Pico Ruivo. Faci dreapta după o stâncă, îți iese-n cale, faci stânga după o alta, hop și el. Iar când veți fi față în față, o să îți arunce toate culorile în brațe de-o să uiți de tot greul sutelor de scări urcate și coborâte. Și norii or să-ți coboare pe umeri și-or să te-atingă într-o mângâiere pe care o să ți-o tot amintești apoi.

Călătoria asta între cele două vârfuri este de ținut minte toată viața. Nu-i ușoară, însă pe drum o să te apleci să culegi oregano sălbatic, plămânii îi vei umple cu miros de nori, iar ochii cu secvențe din ceva film SF. Un incendiu a pârjolit cu niște ani în urmă vegetația din apropierea vârfului Ruivo, însă copacii au rămas în picioare. Te încurajează să îți aduni puterile și să ajungi pe vârf.

Madeira e perfectă. Munți, valuri care se lovesc de picioarele lor, dealuri înțesate de podgorii, levadas ce te conduc în inima pădurilor de laur, toate fructele pământului, de la căpșuni și cireșe până la banane și fructul pasiunii. Atât de multe fructe că fiecare sat sărbătorește câte unul. Ador petrecerile portugheze. Simple, autentice, îți fură sufletul. Dar să nu mă îndepărtez de fructe prea tare. Am încercat bananele doar că nu am avut răbdare să aștept să se coacă așa că nu m-au entuziasmat. Se culeg verzi și se coc abia după, eventual la tine în bucătărie împăturite în vreun ziar. În schimb, m-a cucerit iremediabil maracujá. Au 16 soiuri diferite de fructul pasiunii, iar două sunt absolut fabuloase.

Iar dacă vrei să-ți amintești de copilărie, de momentele în care beai nectarul din trompețele și te trezeai cu furnici printre dinți, fă același lucru cu florile de maracujá. Bucurie garantată. Am încercat fructul pasiunii abia cules, în înghețată, în poncha, în semifreddo, dar parcă cel mai mult și mai mult tot în sos mi-a plăcut. Sosul de maracujá turnat peste peștele pane, care stă cuminte în farfurie lângă două banane prăjite. Felul ăsta de mâncare sigur se servește și în Rai. Eu după ce l-am descoperit, aproape că nu am mai comandat altceva. Iar vreo trei feluri de maracujá am adus și-acasă. Pisica o aveam.

Vinul de Madeira este la fel de bun ca vinul de Porto. Probabil că-s frați sau cel puțin veri. Dar nici vinul obișnuit de masă nu-i de ocolit. Am mers la o degustare în São Vicente într-o podgorie aruncată în mijlocul dealurilor verzi, de unde am plecat cu un sfat pe care îl dau și eu mai departe. Vrei să pregătești cina așa că ieși în oraș să cumperi ce-ți trebuie, inclusiv un vin bun. Găsești unul care-ți face cu ochiul. Și te gândești să iei două sticle, una pentru cina din acea seară, iar una pentru data viitoare. Nu, vinul nu se cumpără ca să fie păstrat, ci ca să fie băut. Bea ambele sticle la cină 😀

Nu ocoli nici Santana, sătucul cu căsuțe colorate, rupt dintr-o poveste. O să-i întâlnești și bunicile, care îți vor dărui cu bucurie o îmbrățișare sau un bolo do caco abia scos de pe piatra încinsă de jar. Îi zice bolo, adică prăjitură, da-i de fapt o pâinică, un soi de turtă care merge de minune cu brânză sau cu niște unt cu usturoi. Au însă și un bolo dulce, cel de mel, adică cu miere. O nebunie, jur!

Iar dacă tot ești în Madeira, dă o fugă și în insula vecină, în Porto Santo. Bucură-te de nisipul fin și de o sangria, fă o tură cu bicicleta, lasă valurile să-ți inunde urechile, iar soarele să-ți răsfețe pistruii. Uța-uța te va duce o barcă dimineața și te va întoarce-acasă seara, numai bine să mergi înainte de culcare să mai mănânci o porție de pește spadă pane cu banane prăjite.

A doua zi, Madeira o să te plimbe printre stânci, o să-ți cânte liniști, o să-ți atingă fruntea de linia orizontului, o să-ți picure cascade-n păr și-o să-ți așeze flori după urechi.

Va face orice să te-ntorci la ea.

Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune, care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral, care se aude din boxe alături de sunete de pian și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am avut timp însă să aflu că are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că:

Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂

 

Pace, brânză și dulceață de dovleac

A venit momentul să stau într-o fostă fabrică de brânză. Os Moinhos îi zice locului, în Santo Amaro, Velas, pe insula São Jorge din Azore. Ce mi-au mai plăcut diminețile! Și nu doar pentru că atunci când deschideam ușa, îmi mai intra câte o pisică în casă, dar odată cu ea năvălea aerul proaspăt, apoi se ițea o rază de soare, iar gândul mi-o lua înaintea picioarelor către micul dejun.

Mic dejun am spus? Yummyyy 😀 Simplu și atât de gustos. Brânză, suc de portocale, clătite, dulceață de dovleac și de portocale, salată de fructe, ceai, cafea și pâine caldă. Porția aceea de energie care îți lipește un zâmbet pe față la început de zi și te provoacă să nu-l pierzi.

După-amiaza-i o bucurie s-o petreci acasă. În grădină, la un pahar de vorbă sau de vin, pe alei sau cu o pisică-n brațe. În liniștea și pacea verii.

Vară care o să te țină pe terasă și seara, o să așeze câțiva nori pe vulcanul Pico de vizavi, o să-i ridice apoi și-o să te lase să te pierzi cu ochii în apus, dar și în farfuria plină cu chestii delicioase. Pe care poate le împarți cu vreo pisică 🙂

O să dormi ca un prunc apoi, iar stelele și luna îți vor fi paznici. Bucură-te.

Saudade

Noi spunem că “dor” este intraductibil, portughezii spun la fel despre “saudade”. Sentimentul pare a fi însă același. Îmi este dor și îmi este saudade de Açores. Asta simt acum și abia dacă m-am întors. Mi-e dor de tot. De vânt, de soare, lună și stele, de ploaie, de ananas, de copaci, de hortensii, de ocean, de păduri, de vinul alb din Pico, de delfini, de verde și de albastru, de brânză, de lacuri, de râsete, de pâinea caldă, de cascade, de toată bucuria pe care am trăit-o acolo. Un alt acasă, ah, atât de departe de ceea ce eram obișnuită să numesc acasă.

Am ajuns în 5 dintre cele 9 insule ale arhipelagului. În São Miguel, São Jorge, Terceira, Flores și Corvo. Cea mai cea dintre ele, cea care îmi umple inima? Flores. Dar fiecare insulă m-a neliniștit cu câte ceva. Neliniștea aceea de care habar nu ai că, de fapt, ai nevoie ca să fii în echilibru. Încerc să concentrez câteva gânduri despre fiecare insulă pe care am călcat.

Prima a fost São Miguel, cea care o să îți pună în farfurie cel mai bun ananas pe care l-ai mâncat vreodată. Zemos și aromat că-i vei simți gustul și-n urechi. O să te plimbe printre vulcani și o să îți scoată în cale delfini. Chiar și balene, doar că mie nu mi s-au arătat. O treime din cetaceele lumii și-au găsit casa în Azore așa că șansele să vi se încrucișeze drumurile sunt mari.

São Miguel o să îți mai arate lacuri adânci. Verzi și albastre. Sete Cidades, format din două lacuri (unul verde, iar celălalt albastru), are și o poveste în spate. Una de dragoste dintre o prințesă și un cioban, care s-a sfârșit însă în lacrimi. Cele două lacuri au curs din ochii lui verzi și din ochii ei albaștri.

Insula o să-ți mai dea să guști din mâncarea tocmai scoasă din micile cratere săpate de localnici în vulcan, iar dacă ți se face sete, are apă minerală pentru tine care țâșnește și ea din vulcan. Dar poate vrei un ceai. Du-te la Gorreana, singura plantație de ceai din Europa. Iar înghețata de ceai verde pe care o au aici o să te facă să mai pierzi niște vreme prin preajmă.

A urmat São Jorge. Fii pregătit să te zăpăcească cu gustul brânzei. Și cu mirosul laptelui. În Azore sunt în oricare dintre insule mai multe văcuțe decât oameni, umblă creanga pe oriunde. Dar în Santo Amaro am trăit un sentiment aparte. Miroseau străzile a lapte și a brânză.

O să așez aici o poezioară pentru copii, să nu râdeți de mine. Am învățat-o la grădiniță și mi-a reapărut în minte acum, când retrăiesc în scris momente petrecute în Azore. Așadar, “Aseară/Chiar de cu seară/Pisicel privește-afară/Și când vede că-i alb totul/ Începe să-și lingă botul/Miau, miau, miau/Vai, ce ospăț!/Miau, miau, miau/Ce bunătăți!/În ogradă dacă poți/Este lapte să înoți/Iar pe pomi este smântână/Să mănânci o săptămână/Și ce brânză e pe casă/Brânză bună, dulce, grasă/Cu toate că-i foarte mic/Simte-o foame de voinic/Și se cere-afar-un pic/Un minut și-a înghețat/Printr-un jalnic mieunat/Cere să-l primim în pat/Azorel, martor la toate/Vrea sa râdă, dar nu poate/C-a pățit și el la fel/Când era ca Pisicel/De demult, pe timp de noapte/A crezut zăpada lapte.”

Un Pisicel am fost și eu pe străduțele din Santo Amaro. Atâta doar că nu era frig deloc. Iar Azore(l) n-a râs de mine, ci mi-a umplut rucsacul cu brânză din cea mai bună. În São Jorge o găsești în Topo. Și ce mai găsești? Cafea în Fajã Dos Vimes, la singurii producători de acest fel din Europa. A fost un pic amară, așa, un fel de Bitter Sweet Symphony.

Îți place tonul? Santa Catarina în Calheta este răspunsul. Cel mai bun ton în conservă ever. Cu ghimbir, cu mărar, cu tarhon, cu cimbru, cu oregano, cu fenel, cu busuioc sau cu rozmarin, toate în ulei de măsline. Aiaiai! Nu mai zic nimic că mă ia cu poftă.

Am mai găsit în São Jorge munți, văi și o coastă fabuloasă care îmbrățișează oceanul și te ține în poala ei verde oricât îți dorești tu să stai acolo. Și să le faci cu mâna pe cealaltă parte insulelor Pico și Faial.

Prin Terceira am fost doar în trecere între două zboruri. Și m-am nimerit în Patrimoniul UNESCO, în Angra do Heroísmo mai exact. Un orășel care mi-a colorat și înveselit cele câteva ore petrecute aici.

Ca să ajung apoi în Flores. Unde parcă ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Cel mai de la vest punct al Europei. Stâncii aruncate în ocean care dă această extremă îi zice Ilhéu de Monchique.

Ce mi-a făcut Flores de mi-a sucit mințile? A râs cu mine, am urcat munți, am dansat, am strigat către lacuri, iar ele ne-au răspuns cu ecouri, am escaladat cascade, am sărit în râuri, am cules mure și frăguțe.

Am respirat liniște, apoi am înotat în verde, am râs iar, am înghițit cu ochii fiecare colț, cărare, val, ne-am bucurat de brânză și de caiac, am mângâiat margarete și hortensii, am tresărit la țopăiala vreunui urecheat în căutare de morcovi sau varză. Iar eu n-aș mai fi plecat.

Pe final, am dat o fugă în Corvo, cea mai mică dintre cele 9 insule ale arhipelagului. O insulă pe care nu trăiesc mai mult de 400 de oameni, care au propriile lor reguli ce nu se vor schimbate, dar care te vor primi cu drag să le fii oaspete. Iar pe drumul de-ntoarcere către casă, către Flores adică, o să-ți iasă în întâmpinare delfini și, cum ziceam, dacă ești norocos, chiar și balene.

Nu știu cum să termin acest articol. De fapt, nu vreau să-l termin.