The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

Liniștea din Infern

Na, că am ajuns pe Strada Iadului. Jucăuș și plin de culoare în Iad. Plus că am dormit neîntoarsă, nu mi-a dat târcoale niciun copil de-al lui Scaraoțchi. Cel mai probabil, trecuse Ivan Turbincă înainte pe-aici și făcuse puțin curat.

O să-ți placă și ție când ajungi în Le Stanze del Carro, sunt sigură. La doi pași de Piazza Maggiore și de cele două turnuri o să găsești un Bed and Breakfast elegant și seducător ca un Casanova. Te va trece pragul și îți va servi micul dejun pe terasă unde vei avea senzația că stai cu liniștea și pacea la masă. O să tragă cu ochiul, va sesiza că nu te dai în vânt după ouăle fierte, iar a doua dimineață îți va pregăti o omletă de-o să te lingi pe degete.

Te va aștepta răbdător până te întorci tu de pe coclauri, dar cum vei ajunge, te va duce în dormitorul înțesat de povești. Nu-i cazul să îi ceri prea multe detalii, lasă-l să-ți povestească doar ce vrea el, prefă-te că-l crezi și trăiește-ți propria poveste. Vei putea face ca totul să pară și mai misterios dacă te vei ascunde după cărțile de Tarot închipuite de artistul și scenograful Emanuele Luzzati în 3 tablouri canvas.

Ieșiți pe balcon și zgâiți-vă la acoperișurile Bologniei, la oamenii care nu lasă graba să le strice treaba, doar ești în Italia, lasă soarele, iar apoi luna să vă umple camera de emoții, trăiește-le și povestește-mi și mie cum a fost 🙂

De-a carnavalul

Veneția mea este fabuloasă de carnaval. Este frumoasă, da, și în afara lui, dar o ador când vine vremea măștilor. Cu tot cu ploile care te udă până la piele și ți se înghesuie inclusiv în cizmele de cauciuc pe care, iată, le-ai luat cu tine degeaba.

Străduțe ticsite de oameni, culoare și energie, la asta să te aștepți. Măștile se vor lăsa cu răbdare privite, fotografiate, iar unele dintre ele, cele îndrăznețe, te vor lua în brațe. Ești liber să intri în orice poveste îți face cu ochiul și să visezi cât te ține imaginația.

Nu vei avea o clipă să te plictisești, la fiecare pas pe care-l vei face se va întâmpla câte ceva. Un zbor deasupra Pieței San Marco, fie că va fi un înger, un leu, un măgar sau un vultur, concursuri de măști, feeria-spectacol pe apă când sute de bărci vor face neîncăpătoare canalele Veneției, îi vor lumina și colora noaptea, ateliere de confecționat costume, “Festa delle Marie” în care se va alege cea mai cea dintre cele 12 frumoase ale provinciei, muzică, teatru și poezie.

Dacă vei găsi și ceva liniște în caruselul în care te aruncă festivalul? Da, când te aștepți mai puțin 🙂 Tot așa și cu soarele. Când crezi că te-a uitat, o să-ți răsară-n drum după vreun colț.

Nu mă las niciodată nemascată sau nepictată. Cu ochii acoperiți de culoare și bucurie, mă pierd printre străduțe și măști, mă hrănesc cu fiecare zâmbet pe care-l întâlnesc și mă îmbăt cu fiecare pală de vânt sau cu vreo bătaie din aripi de pescăruș.

Iar cum se încheie carnavalul, cum mi se face dor de el. La natura fantastica, te reaștept!