Aula de natação

Cel mai îndrăzneț curcubeu locuiește între crestele înșirate între Pico Arieiro și Pico Ruivo. Faci dreapta după o stâncă, îți iese-n cale, faci stânga după o alta, hop și el. Iar când veți fi față în față, o să îți arunce toate culorile în brațe de-o să uiți de tot greul sutelor de scări urcate și coborâte. Și norii or să-ți coboare pe umeri și-or să te-atingă într-o mângâiere pe care o să ți-o tot amintești apoi.

Călătoria asta între cele două vârfuri este de ținut minte toată viața. Nu-i ușoară, însă pe drum o să te apleci să culegi oregano sălbatic, plămânii îi vei umple cu miros de nori, iar ochii cu secvențe din ceva film SF. Un incendiu a pârjolit cu niște ani în urmă vegetația din apropierea vârfului Ruivo, însă copacii au rămas în picioare. Te încurajează să îți aduni puterile și să ajungi pe vârf.

Madeira e perfectă. Munți, valuri care se lovesc de picioarele lor, dealuri înțesate de podgorii, levadas ce te conduc în inima pădurilor de laur, toate fructele pământului, de la căpșuni și cireșe până la banane și fructul pasiunii. Atât de multe fructe că fiecare sat sărbătorește câte unul. Ador petrecerile portugheze. Simple, autentice, îți fură sufletul. Dar să nu mă îndepărtez de fructe prea tare. Am încercat bananele doar că nu am avut răbdare să aștept să se coacă așa că nu m-au entuziasmat. Se culeg verzi și se coc abia după, eventual la tine în bucătărie împăturite în vreun ziar. În schimb, m-a cucerit iremediabil maracujá. Au 16 soiuri diferite de fructul pasiunii, iar două sunt absolut fabuloase.

Iar dacă vrei să-ți amintești de copilărie, de momentele în care beai nectarul din trompețele și te trezeai cu furnici printre dinți, fă același lucru cu florile de maracujá. Bucurie garantată. Am încercat fructul pasiunii abia cules, în înghețată, în poncha, în semifreddo, dar parcă cel mai mult și mai mult tot în sos mi-a plăcut. Sosul de maracujá turnat peste peștele pane, care stă cuminte în farfurie lângă două banane prăjite. Felul ăsta de mâncare sigur se servește și în Rai. Eu după ce l-am descoperit, aproape că nu am mai comandat altceva. Iar vreo trei feluri de maracujá am adus și-acasă. Pisica o aveam.

Vinul de Madeira este la fel de bun ca vinul de Porto. Probabil că-s frați sau cel puțin veri. Dar nici vinul obișnuit de masă nu-i de ocolit. Am mers la o degustare în São Vicente într-o podgorie aruncată în mijlocul dealurilor verzi, de unde am plecat cu un sfat pe care îl dau și eu mai departe. Vrei să pregătești cina așa că ieși în oraș să cumperi ce-ți trebuie, inclusiv un vin bun. Găsești unul care-ți face cu ochiul. Și te gândești să iei două sticle, una pentru cina din acea seară, iar una pentru data viitoare. Nu, vinul nu se cumpără ca să fie păstrat, ci ca să fie băut. Bea ambele sticle la cină 😀

Nu ocoli nici Santana, sătucul cu căsuțe colorate, rupt dintr-o poveste. O să-i întâlnești și bunicile, care îți vor dărui cu bucurie o îmbrățișare sau un bolo do caco abia scos de pe piatra încinsă de jar. Îi zice bolo, adică prăjitură, da-i de fapt o pâinică, un soi de turtă care merge de minune cu brânză sau cu niște unt cu usturoi. Au însă și un bolo dulce, cel de mel, adică cu miere. O nebunie, jur!

Iar dacă tot ești în Madeira, dă o fugă și în insula vecină, în Porto Santo. Bucură-te de nisipul fin și de o sangria, fă o tură cu bicicleta, lasă valurile să-ți inunde urechile, iar soarele să-ți răsfețe pistruii. Uța-uța te va duce o barcă dimineața și te va întoarce-acasă seara, numai bine să mergi înainte de culcare să mai mănânci o porție de pește spadă pane cu banane prăjite.

A doua zi, Madeira o să te plimbe printre stânci, o să-ți cânte liniști, o să-ți atingă fruntea de linia orizontului, o să-ți picure cascade-n păr și-o să-ți așeze flori după urechi.

Va face orice să te-ntorci la ea.

A thousand kisses deep

Am stabilit deja că ne plac pisicile, nu? Sigur ne place și Grecia. Și nu are cum să nu ne placă Leonard Cohen. Vai, dar cât de mult i-a plăcut lui Hydra! Sau era vorba de fapt despre Marianne? În Hydra și-a cunoscut și și-a iubit cu năbădăi muza norvegiană. În Hydra și-a cumpărat o casă în anii ’60. Nu avea electricitate și apă curentă, era o casă în ruină. Dar se trezea dimineața, își arunca ochii pe fereastră și îi cădeau în mare. Și tot în Hydra a adus la punctul final primul său roman, The favourite game. Asta după ce i-a zis pe rând Beauty at close quarters: an anthology, Buried snows, Wandering fires, Winged with vain desires. Și cât de bine l-au inspirat insula și femeia că i-am citit cartea de trei ori și tot nu m-am săturat.

Iar Hydra mai este și insula aceea pe care ai să vezi doar două mașini: pe cea responsabilă cu curățenia și pe cea de pompieri, nici o alta neavând acces, ca de altfel nici motocicletele. Paradis așadar pentru pisici, dar și pentru tine. O să-ți umpli plămânii doar cu miros de mare și de mirodenii, plus că nu o să te mai uiți în stânga sau în dreapta când vei vrea să traversezi vreo străduță. Străduțe de piatră printre case de piatră într-un orășel de piatră, care-o să-ți înghită inima. Și-o să o scuipe înapoi de câteva ori mai dornică.

Măgărușii și căluții sunt cei care duc încolo și-ncoace mărfurile abia sosite în port și te mai duc și pe tine dacă ai obosit. Sunt blânzi și dragi și buni, o să îi scarmeni între urechi și-o să-i pupi, presimt. Portu-i mic și așezat parcă într-un amfiteatru. E ticsit cu bărci și bărcuțe colorate și înconjurat de taverne din care-o să pleci rostogolindu-te.

O să drăgălești apoi toate pisicile care-or să-ți iasă-n drum. Iar drumurile astea sunt atât de-albastre: mare, cer, uși, ferestre, peste tot nuanțe de albastru. De-ți vine să te-mbraci în ele. Și îmbrăcată așa să urmărești lângă un pahar de prosecco cum face bâldâbâc soarele-n mare. Că s-a zbenguit destul pe cer toată ziua să te coloreze pe tine, i-o fi și lui somn și dor să viseze.

Nu-i bai, că a doua zi iei bărcuța și ajungi iar pe plajă, îți promit eu. Plajele sunt cu pietricele, dar fie îți închipui că-ți fac masaj, fie lenevești pe un șezlong. Sau mai bine într-un hamac în timp ce mirosul de pini îți răsfață nările. Și nu uita să încerci salata grecească pe plajă. O să găsești în ea inclusiv frunze murate de capere, nu doar fructe. Am devenit fan după ce le-am încercat în Hydra. Le crănțăn uneori doar așa, simple.

O zi am lăsat însă în spate Hydra și toate bunătățurile ei pentru Poros. Sunt la o aruncătură de băț, mă rog, de barcă, una de cealaltă. M-am întors adică printre mașini și motociclete și m-am simțit destul de încurcată din cauza asta. Se lipiseră liniștea și aerul fără noxe de mine, plus că deja uitasem să fiu atentă când traversez strada.

Dar am găsit câteva străduțe fără mult zgomot și în Poros. Le-am urcat și le-am coborât, am respirat din nou albastru, m-am așezat pe scări și am lăsat soarele să mă ardă puțin.

Hydra n-a fost deloc geloasă, m-a primit înapoi fără să clipească. Și mi-a așezat din nou în brațe pisicile ei grase și oacheșe. Să-mi toarcă și să-mi sforăie în urechi și să-mi aducă aminte de versurile astea:

“I loved you when you opened
Like a lily to the heat
You see I’m just another snowman
Standing in the rain and sleet

Who loved you with his frozen love
His secondhand physique
With all he is and all he was
A thousand kisses deep

But you don’t need to hear me now
And every word I speak
It counts against me anyhow
A thousand kisses deep.”

So long, Hydra!

Happyology

Cea mai mare bucurie pe care mi-a făcut-o Islanda a fost să îmi arate coada unei balene. Balenuță care mi-a mai și pufăit de câteva ori în nas. Așa, pe la miezul nopții, de Midnight Sun. Dar mi-a adus și creste și văi colorate cu câte-un lac vârât între ele. Și aproape că nu a fost cascadă de lângă care să nu plec udă fleașcă, însă cu gura până la urechi.

Pe insula asta stă timpu-n loc, pot să jur. Și nu doare nimic oricât de tare-ar bate vântul sau ploaia. Nu te-ncruntă niciun nor, iar curcubeul îți apare-n cale când nu te-aștepți. Poate chiar unul dublu cu puțin noroc. Și e atâta liniște de nici nu mai știi unde s-o pui, ce să faci cu ea. Câte-un tropăit de cai ce te mai trezește din când în când.

Cam tot timpul te-ntrebi dacă ești încă pe Pământ sau dacă nu cumva, visul acela pe care îl ai uneori nu mai este vis și te afli de fapt pe altă planetă. Printre stânci de gheață, pe lângă pereți de apă, aruncat între vulcani ațipiți, care în curând se vor trezi cât să se spele pe dinți pentru ca apoi să mai tragă un pui de somn de câțiva zeci de ani.

Am încercat să aleg între mare și munte, între soare și ploaie, între noapte și zi, între negru și celelalte culori și nu am reușit să mă decid. Dar dacă ar fi să închid ochii și să mă închipui iar în Islanda, aș auzi pietricelele aruncate de valuri la mal. Se lovesc unele de celelalte într-un cântec ce te țintuiește pe plajă. Or fi învățat combinația asta de sunete de la Sigur Rós sau, mai sigur, ei le-au împrumutat de la ele. Parcă nici de respirat nu mai respiri, o face altcineva în locul tău.

Iar islandezii mi-au părut cei mai calzi dintre nordici. Plus că au o mulțime de pisici, ceea ce îi face de-a dreptul adorabili. Și-s foarte senzitivi, atenți la emoțiile celor din jurul lor. Când am ajuns la check-in la întoarcere în aeroport, domnul de la ghișeu m-a întrebat dacă sunt supărată. Nu realizasem că se și vede, dar eram, da. Aș mai fi stat măcar un pic. Mi-a promis că o să se-ntâmple cumva și o să mă întorc. Am râs și l-am crezut.

Și cum să nu adori Reykjavikul? De unde din altă parte mai ai șansa să călătorești către Soare într-o barcă? The Sun Voyager o să te trimită fix în mijlocul acestui vis. Sau poate ai chef de o partidă de șah în plină stradă, pe care o maimuțică o să te lase să o câștigi fără probleme. Ori poate vrei să te îmbrățișeze un nor la apus. Pune-ți o dorință și închide o clipă ochii, sunt mari șanse să ți se-ndeplinească.

Islanda e un basm. Și îți vine tare greu să ieși din el. Dar sunt atâtea motive pentru care să mă-ntorc. Nu doar pentru căluți, balene, cascade și diamantele de gheață de pe plajă, dar și pentru un concert la Harpa, într-o arhitectură la fel de intergalactică precum este întreaga insulă.

Așa, iar acum îl întreb pe domnul de la ghișeu. Când se întâmplă acel ceva și mă întorc? 😀 Eu am fost cuminte, am promis că respect toate regulile și așa am și făcut. 🙂

Poezie

Mhm, poezie de local. Și nu doar pentru că-i așezat la margine de mare, dar așa, cu totul. De la ușă până la masă și înapoi. Dar hai să-ți arăt mai întâi și-ntâi drumul de pe plajă până la restaurant. Ești în  Corsica pe plaja Lotu, adică cu picioarele goale în Paradis. Lași plaja-n spate, treci pe lângă frumusețile astea adormite, mai tragi cu ochiul la valuri, ții poteca drept și, gata, poți să uiți de orice problemă. Intră și lasă-te răsfățat.

Ia loc, lasă valurile alea să-ți mângâie o ureche, iar celeilalte coboară-i scărița să urce niște muzică bună pe ea. Și pregătește-te de lins degete și farfurii. Eu nu am avut rezervare prima oară și m-au apucat toate tristețile când mi-au spus că este totul plin toată ziua. Dar s-au înduioșat și m-au trimis să stau cuminte pe o canapea că poate-poate se eliberează o masă. Iar după 10 minute mă așezam la cea mai frumoasă masă ever.

Dacă nu ai rezervare și nu ai vreme să aștepți să se elibereze o masă până să se ocupe iar, poți mânca totuși un sandviș la bar, n-or să te lase să pleci trist de la ei. Bun, și-acum bucuria din farfurii. Să știți că și eu salivez, nu aruncați cu roșii. Sau puteți să aruncați, că-mi plac. Și încă mult de tot.

Ah, cred că mai am câteva fotografii. Încerc să țin sub control situația și să nu-mi iau bilet de-ntoarcere chiar acum. Mai aștept un pic, timp în care rememorez freamătul fiecărei papile gustative. Creveții aștia gigant sunt un vis, dar nu vei afla rețeta, rămâne în familie.

Nu știu să nu-mi fie dor. O să mi se facă și-o să mă întorc. La Cabane du Lodu o să-mi îndulcească tot, știu eu. Gust, respirație, gânduri.

Vi ringraziu!

Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune, care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral, care se aude din boxe alături de sunete de pian și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am avut timp însă să aflu că are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că:

The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂