Gusturi din pivniță

Fac ce fac și mă trezesc în fața celui mai vechi local din aproape fiecare oraș în care ajung. Și nu pentru că l-aș căuta anume, îmi iese pur și simplu în cale. Iar de cele mai multe ori asta se întâmplă când tocmai începe să mi se facă foame. Așa că de ce nu? Îi trec pragul și mă las surprinsă. Iar în Wrocław surpriza a fost una foarte plăcută. Piwnica Świdnicka, așezat în chiar inima târgului, pare a fi chiar cel mai vechi restaurant din Europa, lăudându-se că primește oaspeți încă din 1273.

Ca să ajungi înăuntru, va trebui să cobori câteva scări sub clădirea Primăriei din Wrocław. Că nu degeaba-i zice “pivniță”. Atmosfera-i tare prietenoasă, la fel sunt și chelnerii. Nu te lăsa păcălit de faptul că în fotografiile pe care le-am făcut pare lejer, dacă nu chiar de-a dreptul liber. Eu m-am nimerit în preajmă tocmai când restaurantul își deschidea porțile așa că am avut noroc. Dacă vrei însă să mănânci aici, fă-ți rezervare sau mergi la scurt timp după ce se deschide localul. Altfel, riști să nu găsești loc.

Dar să ajung la meniu, nu? Mie mi-a fost greu să mă decid, dar am ales până la urmă o porție de Camembert. Și brânza, și para de lângă tocmai fuseseră scoase de pe grătar și așezate lângă dulceață de merișoare. Întoarsă acasă, povestea asta a devenit una din gustările pe care le pregătesc des, cu bucurie și fără să dau semne că m-aș plictisi prea curând să o fac.

Iar pentru că tot văzusem prin meniuri că polonezii ar mânca la o masă o jumătate de rață odată, am zis să mă-ncumet și eu. N-a fost să fie însă în acea zi pentru că nu aveau jumătăți, ci doar pulpe de rață. Așa că a fost pulpă de rață pe varză roșie cu niște chestii făinoase tipice pentru Silezia și măr copt cu merișoare. Cam bun. Da, da, și un pahar din berea casei, singura de altfel pe care o vei găsi aici. Cum o preferi tu, blondă sau brună, dar doar berea casei se bea. Bine, atunci când s-a deschis și o vreme după, doar asta și puteai să faci în pivniță. Să bei bere. Și să stai la povești cu prietenii, firește.

Dacă am mai avut loc și pentru desert? Nu, de data asta nu. Dar am tras cu ochiul în meniu și zic că au o prăjitură cu brânză, sos de vanilie și sos de ciocolată pregătită după o rețetă veche poloneză. Și mai au și ștrudel cald de mere cu înghețată de vanilie. Îmi povestești tu cum sunt.🙂

Unele lucruri chiar durează. Și mă bucur să văd asta. Mulțumesc, Wrocław!

Borealis

M-am abținut până nu m-am mai putut ține așa că mă pun pe povestit despre Lofoten, arhipelagul care mi-a oferit Auroră Boreală, Noapte Polară, Midnight Sun, munți, mare și, cel mai important, prieteni.

Prima oară am pornit-o într-acolo în urmă cu 3 ani. Era de fapt prima mea întâlnire cu Norvegia. Și aveau să fie încă 3 revederi de atunci până acum. Pentru că a fost nu doar dragoste la prima vedere, dar încă una nesfârșită.

Cum am găsit arhipelagul? La final de Noapte Polară. Dacă aș mai fi rămas câteva zile, aș fi putut zări soarele la orizont, așa însă m-am bucurat “doar” de luminile și culorile pe care le arunca de sub mare pe cer. Și ce culori! Iar în ultima noapte a năvălit pe același cer, ea. Mhm, Aurora Boreală. Wow, ce de emoții, ce de stări, ce de chiote și strigăte! Pentru că niște chiote și strigăte ale unor polonezi din căsuța de lângă au fost și cele care m-au scos afară. Și-am ieșit desculță și în pijama în miez de iarnă și, fără să-mi dau seama că asta fac, am început să țopăi și să strig la unison cu polonezii. Poate chiar și mai abitir ca ei. Se întinsese în semicerc pe întregul cer și se fandosea, mișcându-și șolduri, umeri, coapse și ce mai are ea. Nu-mi venea să mai intru înapoi în casă, iar după ce am făcut-o totuși, nu-mi venea să mai adorm. Iar de la atâta țipat, nici nu prea mai aveam voce.

Pentru că știam deja că “Doi pe glob” aveau în plan un workshop de fotografie în arhipelag pentru luna martie, m-am așezat pe treptele unei căsuțe înainte de a pleca și le-am scris. Am avut noroc și am mai gasit un loc disponibil în grupul lor. Așa că iată-mă înapoi în Lofoten după doar căteva luni. De această dată pe lumină. Am trăit una dintre cele mai frumoase săptămâni din viața mea de până acum.

Am învățat mai multe despre fotografie, am așteptat-o pe aceeași doamnă Boreală pe malul mării, iar ea a venit, am ascultat și am privit cum se sparg valurile ba pe-o plajă, ba pe alta, m-am urcat pe stânci, m-am refugiat la căldură în mașină atunci când un val mai nărăvaș mi-a udat nu doar bocancii, dar și șosetele, am cotrobăit cu ochi curioși prin bărcuțe de pescari, am salutat curcubee, am sărit prin zăpadă, m-am împrietenit cu pescăruși, m-am scăldat într-o lumină feerică și am mâncat zeci de clătite. Iar toate astea alături de și împreună cu oameni frumoși de care m-am legat în cel mai natural și firesc mod.

Și uite-mă iar, întorcându-mă de alte două ori în alți doi ani la Anca și la Alex, cei “Doi pe glob” care au decis să trăiască între munții și apele arhipelagului și care fac numai lucruri faine acolo. De aceste ultime două dăți am ajuns însă vara. Când noaptea nu se mai face noapte, când totu-i verde și plin de flori, când aerul îți mângâie nările și când lumina este absolut magică. Am urcat și am coborât munți, ne-am tras sufletul pe câte-o plajă, am urcat și am coborât iar munți. Și n-aș mai fi plecat.

De stat am stat în Hamnøy și în Reine, dar m-am fâțâit prin cea mai mare parte a arhipelagului. Printre casele și bărcile pescarilor colorate și cochete.

Pentru că tot a venit vorba despre pescari, să știi că vor fi bucuroși să îți ofere din peștele pe care tocmai l-au prins, tu doar să ai niște răbdare până îl curăță. Și crede-mă că n-ai mai mâncat un cod atât de bun. Dacă te nimerești însă iarna, ține-te de nas pentru că pe vreme rece îl atârnă la uscat și nu-i tocmai cel mai îmbietor miros.

Dacă nu mai poți de curios și vrei să știi cum sunt, găsești ouă de pescăruș la Anitas Sjømat. Plus niște burgeri de pește fabuloși pe care-i pregătește chiar sub nasul tău. Cea mai bună pâine, iar când spun bună, zic de fapt “wow, ce bună-i!”, te așteaptă la brutăria din Å.

Nu am fost în Lofoten în perioada în care se joacă-n văzul lumii balenuțele și nu am vâslit într-un canoe. Nu am respirat pe fiece plajă, așa cum nici nu m-am cățărat pe toate vârfurile munților. Dacă mă mai întorc? Tu ce crezi?😀

Dimineți

Mirosul acestei dimineți m-a trimis cu gândul la o alta. O dimineață de vară pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Împresurată de vii cu struguri aproape pârguiți și frunze pe care încă mai stăruia roua, cu nasul tot băgat în aburii cafelei și cu ochii pe prăjiturile pregătite de Sabrina chiar în acea dimineață. Toate astea se întâmplau într-o curte pe Monte Titano în San Marino. În curtea pensiunii “Chez Nous B&B” mai exact.

Știi sentimentul acela când te trezești și parcă ai mai lenevi un pic în pat, dar te trage un miros irezistibil de nas până în bucătărie și te așază pe scaun la masă? Ei, cam așa am pățit eu în fiecare dimineață petrecută în casa Sabrinei și a lui Alberto. Camera cozy, aranjată cu mult bun gust mă ținea de-o mână, aromele care-mi intrau pe sub ușă mă țineau de cealaltă. Și finalmente cedam aromelor.

Așa că ieșeam pe terasă pregătită să ronțăi biscuiți și galete, să mă bucur de omletă și de iaurt, de ouăle ochiuri și de salata de roșii cu frunze proaspete de busuioc, de miere și de prăjiturile cu nucă, de sucul de portocale abia stors și de dulcețuri. Toate făcute de mâinile pricepute ale Sabrinei căreia îi sclipeau ochii când mă vedea cu câtă poftă mănânc.

Apoi dădeam liniștea casei și a grădinii pe forfota orașului în care mă ducea Alberto cu mașina și din care mă aducea înapoi tot el, pe seară. Când abia așteptam să mă dau în leagăn, să mă joc prin gard cu câinele vecinilor sau să mustăcesc împeună cu pisicile din curtea noastră. Și să zâmbesc de fiecare dată când vedeam agățată de creanga unui copac din curte inima mare pe care scrie „In questa casa sono benvenuti gli amici, il sole, il vento”.

Dacă ajungi aici, atât să ai grijă. Să nu dai perdeaua de la ușă sau pe cea de la ferestre deoparte. Altfel, îți vor intra seara în cameră niște bâzdâgănii zburătoare și gălăgioase care-ți vor strica somnul. În rest, lasă-te pe mâinile Sabrinei și ale lui Alberto, fac foarte bine ceea ce fac.

Eu i-am luat la final în brațe, i-am pupat apăsat și le-am promis că mă întorc. Și așa voi face🙂

Let me tell you that I love you

Nu am mai scris de mult, aproape că uitasem că am un blog de călătorii, când m-a apucat brusc iar pofta de împărtășit. De împărtășit bucuria mea de a fi întâlnit Scoția. Un ținut care mi-a făcut inima să bată ca o nebună, mi-a mângâiat ochii cu vederi căzute din povești, mi-a umplut plămânii cu prospețimi și mirosuri care-mbată și mi-a alintat urechile cu foșnete, susure, izbiri de valuri, sunete curioase de animale și voci prietenoase de oameni.

Nu, nu mi-a ajuns săptămâna pe care am petrecut-o în Scoția. Musai măcar două săptămâni dacă te decizi să o pornești într-acolo. Dar ce-am reușit să parcurg totuși în această săptămână?

Mi-am tras sufletul o zi în Edinburgh, iar apoi am hoinărit alte trei zile prin Scottish Hihglands și Isle of Skye, am bătut la porțile castelelor Stirling și Eilean Donan, m-am așezat pe iarba udă din Glencoe, le-am făcut cu mână celor “Cinci Surori” în munții Kintail, am trecut cu o ambarcațiune simpatică pe insulă, am lăsat pescărușii să îmi fure cartofii din “Fish and Chips” în Portree, iar pe mare și pe delfinii ei să mă fure cu totul la Neist Point.

Dar m-am și scăldat în soare la Staffin Bay, m-am uitat pe sub fustele stâncilor când am ajuns la Kilt Rock, am respirat în liniște și pace pe Quirang, m-am cățărat aproape pe fiecare vârf în Fairy Glen și am stat la povești cu Nessie în Loch Ness.

Ok, nu o să ascund că am învățat să beau whisky în Dalwhinnie. Da, da, băutura aceea imposibilă care, dacă mă lăsam cu chiu cu vai convinsă să o gust, îmi provoca doar fiori reci pe spate și atât. Hmm, acum lucrurile stau puțin altfel. Pentru că am fost ascultătoare și am urmat întocmai instrucțiunile primite de la nenea responsabil cu explicațiile în distilerie, am stabilit că dacă voi mai avea ocazia să beau cu cineva whisky, o vom face my way. Mă rog, Scottish way.🙂 Iar felul ăsta de a bea licoarea cu pricina sună așa: Iei mai întâi o gură pe sec și încerci să te bucuri de ea. Dacă ești ca mine, n-aș zice că o să-ți iasă bucuria asta din prima. Dar apoi, după ce simți cum ți-a luat-o alcoolul la fugă prin vene, bea o gură, două, trei de ciocolată caldă. Să fie fierbinte și consistentă, da? Acum mai ia o gură de whisky și hai să stăm puțin de vorbă.😀 Ah, ți-a mai rămas o gură de whisky în pahar? Adaugă două-trei picături de apă și gata, poți încheia explozia de gusturi și senzații.

Dacă drumul meu prin Scoția s-a oprit la distilerie? Nu, nu acolo. O zi am mai dat o fugă la “granița” cu Anglia, am ajuns în Northumbria, pe Holy Island unde m-am așezat pe plajă printre pietre și am găsit seninul într-o zi înnorată, înconjurată fiind de o mulțime de oițe. Iar apoi am mai învățat ceva. Să zburătăcesc pe mătură prin curtea castelului Alnwick sub atenta supraveghere a discipolilor lui Harry Potter și alături de copiii cărora încercam în zadar să le fac concurență.

M-am întors în absolut fermecătorul Edinburgh, am trecut pragul castelului, m-am oprit puțin în Camera Obscura unde mi-am lăsat imaginația să umble cum vrea ea, m-am pierdut prin Muzeul Copilăriei, am urcat și am coborât coline, am intrat în curțile pline de flori ale oamenilor și m-am strâmbat în ferestrele la fel de pline de flori.

M-am adunat apoi cu greu și m-am îndreptat către Glasgow unde la tot pasul ți se spune că “People make Glasgow”. Și nu doar Glasgow, Scoția întreagă. Pe drumul ăsta al meu, atunci când nu am avut bani cash asupra mea, cineva s-a oferit să îmi plătească barca, iar altcineva ceaiul și prăjitura cu dulceață, apoi cineva mi-a dăruit o bufniță, care deși de pluș, este tare înțeleaptă, iar altcineva, văzându-mă cam rătăcită, m-a scos din încurcătură și m-a condus până la ușa hostelului în care urma să stau. Da, la asta trebuie să fii atent. Odată ieșit din oraș, nu prea mai poți plăti nimic cu cardul dacă ceea ce cumperi nu costă minimum 5 lire în unele locuri sau 10 lire în altele.

Iar tu, Scoție, să știi că mi-e dor și dor și dor de tine, iar data viitoare așa de tare o să te strâng în brațe de o să-ți stea și ție inima în loc. Na, să vezi cum este! Și o să o facem la “Kissing Doors”, nu negociem pe tema asta.🙂

Gustoșenii

Treci pe lângă Señor Cervantes, vă salutați și te așezi la o masă pe terasa Cervecería El Trébol. Să te bucuri de soarele care se răsfață la tine în farfurie împreună cu tot felul de bunătăți. Dar nu așa de capul tău. Te întâmpină la intrare un afiș în care ești avertizat că dacă te așezi la o masă care nu este încă strânsă, riști să te murdărești. Iar ei știu că nu ți-ar plăcea să ți se întâmple una ca asta. Așa că ești rugat să aștepți să fii invitat și condus. Fii pe pace, nu durează mult așteptarea.

Iar așteptarea îți va fi răsplătită oricum cu vârf și îndesat. Eu una aș fi comandat cam tot ce aveau în meniu, dar nu am putut să mănânc totuși atât de cu vârf și atât de îndesat.😀 M-am oprit la selecția de tapas (Montes de Toledo) și pentru că mi-a căzut cu tronc tigaia cu pepene galben și bacon (Migas Manchegas), am comandat-o și separat.

Dacă vrei însă să încerci altceva, poți alege carne de vacă, coaste sau cârnați, toate la grătar cu sos Chimichurri, un amestec din pătrunjel, usturoi, oregano, ulei și oțet. Vegetarienii nu sunt nici ei uitați. Au pentru ei o combinație de legume la grătar cu sos Romesco făcut din nuci și ardei roșu. Și să nu uit de desert! Ponche Toledano? Dacă îl încerci, să-mi povestești și mie cum ți-a plăcut, bine?🙂

Vrei să te lingi pe degete în Toledo într-o după-amiază senină, într-un loc retras din fuga pașilor, pe o terasă șic așezată într-o piațetă cu o arhitectură care te va trimite într-o poveste? Acesta-i locul.

Dacă însă desertul de la Cervecería El Trébol nu a fost îndeajuns sau dacă te împinge pofta de dimineață către o cafea, nu o rata pe cea de la El Café de las Monjas. Găsești cafeneaua pe Calle Santo Tome nr.2 la o scurtă plimbare de Muzeul El Greco. Te va aștepta o suită întreagă de măicuțe dulci și aromate, numai bune de ronțăit. Vei găsi aici și toate prăjiturile tradiționale din zonă, foarte proaspete și bine pregătite. Atenție la cea cu marțipan! Dă dependență.😀

Pe drumul lui Don Quijote de La Mancha

Am rătăcit în mijloc de toamnă prin Consuegra chiar și fără a-l avea companion pe Sancho Panza. M-a adus până aici un autobuz pe care l-am luat din Toledo și nu un cal. Tot timpul petrecut în acest loc a fost însă de poveste. Am ajuns undeva pe la prânz și prima senzație pe care am încercat-o a fost că mă aflu într-un orășel părăsit. Nici țipenie de om pe stradă, iar totul sau aproape totul era închis.

Am pornit-o la drum, urcând strada care șerpuia printre case și care trebuia să ajungă cumva în apropierea morilor de vânt. Din când în când auzeam un claxon de mașină. Era de fiecare dată aceeași mașină care îți anunța astfel sosirea în zonă. Șoferul claxona, iar apoi ieșea pe poarta vreunei casei un localnic căruia șoferul îi întindea din mers o pungă cu lapte. Am tras cu ochiul ca să văd despre ce era vorba, recunosc. Așadar, orășelul era totuși locuit. Se odihnea doar când am ajuns eu.

Mi-am continuat drumul, dar am avut la un moment dat senzația că am luat-o anapoda. Așa că atunci când am văzut o doamnă ieșind dintr-o curte ca să-și primească laptele, m-am apropiat și am rugat-o să mă ghideze către mori. Mirată tare că am de gând să fac drumul pe jos, mi-a explicat pe unde ar trebui să merg ca să ajung acolo unde îmi doream. M-am speriat puțin de mirarea ei, dar mi-a trecut repede. Chiar nu este nici lung și nici dificil drumul.

În câteva minute vedeam deja “uriașii” lui Don Quijote și mă cuprineau mii de bucurii și de emoții.

Am petrecut o după-amiază întreagă în preajma lor, le-am urcat în coamă, i-am scărpinat între urechi, i-am ascultat apoi cuminte cum își depănau amintirile și le-am citit în ochi dorul de Don Quijote, de Sancho Panza și de Rocinante. Soarele se pregătea să apună, ultimul autobuz către Toledo se pregătea să sosească, iar eu nu reușeam să mă desprind de ei.

O zi pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Mi-au țiuit urechile de liniște, m-au durut ochii de frumos și mi-a țopăit inima de bucurie. Muchas gracias, Consuegra!

Răsfăț

De această dată nu-i un loc, este o stare. Starea pe care mi-au dat-o doi oameni și o pasăre. Voiam să revedem Porto de undeva de sus, dar din alt unghi decât o făcusem până atunci așa că ne-am așezat pe iarbă la întâmplare. Iar întâmplarea a făcut ca în fața noastră să stea deja un trio: el, ea și papagalul pupăcios. Mi-au lipit cei trei așa un zâmbet pe față că nu l-am mai scos toată ziua. O să încerc să vi-l explic mai bine prin imagini. Iată-i!

Dragii de ei!🙂