Let me tell you that I love you

Nu am mai scris de mult, aproape că uitasem că am un blog de călătorii, când m-a apucat brusc iar pofta de împărtășit. De împărtășit bucuria mea de a fi întâlnit Scoția. Un ținut care mi-a făcut inima să bată ca o nebună, mi-a mângâiat ochii cu vederi căzute din povești, mi-a umplut plămânii cu prospețimi și mirosuri care-mbată și mi-a alintat urechile cu foșnete, susure, izbiri de valuri, sunete curioase de animale și voci prietenoase de oameni.

Nu, nu mi-a ajuns săptămâna pe care am petrecut-o în Scoția. Musai măcar două săptămâni dacă te decizi să o pornești într-acolo. Dar ce-am reușit să parcurg totuși în această săptămână?

Mi-am tras sufletul o zi în Edinburgh, iar apoi am hoinărit alte trei zile prin Scottish Hihglands și Isle of Skye, am bătut la porțile castelelor Stirling și Eilean Donan, m-am așezat pe iarba udă din Glencoe, le-am făcut cu mână celor “Cinci Surori” în munții Kintail, am trecut cu o ambarcațiune simpatică pe insulă, am lăsat pescărușii să îmi fure cartofii din “Fish and Chips” în Portree, iar pe mare și pe delfinii ei să mă fure cu totul la Neist Point.

Dar m-am și scăldat în soare la Staffin Bay, m-am uitat pe sub fustele stâncilor când am ajuns la Kilt Rock, am respirat în liniște și pace pe Quirang, m-am cățărat aproape pe fiecare vârf în Fairy Glen și am stat la povești cu Nessie în Loch Ness.

Ok, nu o să ascund că am învățat să beau whisky în Dalwhinnie. Da, da, băutura aceea imposibilă care, dacă mă lăsam cu chiu cu vai convinsă să o gust, îmi provoca doar fiori reci pe spate și atât. Hmm, acum lucrurile stau puțin altfel. Pentru că am fost ascultătoare și am urmat întocmai instrucțiunile primite de la nenea responsabil cu explicațiile în distilerie, am stabilit că dacă voi mai avea ocazia să beau cu cineva whisky, o vom face my way. Mă rog, Scottish way.🙂 Iar felul ăsta de a bea licoarea cu pricina sună așa: Iei mai întâi o gură pe sec și încerci să te bucuri de ea. Dacă ești ca mine, n-aș zice că o să-ți iasă bucuria asta din prima. Dar apoi, după ce simți cum ți-a luat-o alcoolul la fugă prin vene, bea o gură, două, trei de ciocolată caldă. Să fie fierbinte și consistentă, da? Acum mai ia o gură de whisky și hai să stăm puțin de vorbă.😀 Ah, ți-a mai rămas o gură de whisky în pahar? Adaugă două-trei picături de apă și gata, poți încheia explozia de gusturi și senzații.

Dacă drumul meu prin Scoția s-a oprit la distilerie? Nu, nu acolo. O zi am mai dat o fugă la “granița” cu Anglia, am ajuns în Northumbria, pe Holy Island unde m-am așezat pe plajă printre pietre și am găsit seninul într-o zi înnorată, înconjurată fiind de o mulțime de oițe. Iar apoi am mai învățat ceva. Să zburătăcesc pe mătură prin curtea castelului Alnwick sub atenta supraveghere a discipolilor lui Harry Potter și alături de copiii cărora încercam în zadar să le fac concurență.

M-am întors în absolut fermecătorul Edinburgh, am trecut pragul castelului, m-am oprit puțin în Camera Obscura unde mi-am lăsat imaginația să umble cum vrea ea, m-am pierdut prin Muzeul Copilăriei, am urcat și am coborât coline, am intrat în curțile pline de flori ale oamenilor și m-am strâmbat în ferestrele la fel de pline de flori.

M-am adunat apoi cu greu și m-am îndreptat către Glasgow unde la tot pasul ți se spune că “People make Glasgow”. Și nu doar Glasgow, Scoția întreagă. Pe drumul ăsta al meu, atunci când nu am avut bani cash asupra mea, cineva s-a oferit să îmi plătească barca, iar altcineva ceaiul și prăjitura cu dulceață, apoi cineva mi-a dăruit o bufniță, care deși de pluș, este tare înțeleaptă, iar altcineva, văzându-mă cam rătăcită, m-a scos din încurcătură și m-a condus până la ușa hostelului în care urma să stau. Da, la asta trebuie să fii atent. Odată ieșit din oraș, nu prea mai poți plăti nimic cu cardul dacă ceea ce cumperi nu costă minimum 5 lire în unele locuri sau 10 lire în altele.

Iar tu, Scoție, să știi că mi-e dor și dor și dor de tine, iar data viitoare așa de tare o să te strâng în brațe de o să-ți stea și ție inima în loc. Na, să vezi cum este! Și o să o facem la “Kissing Doors”, nu negociem pe tema asta.🙂

Gustoșenii

Treci pe lângă Señor Cervantes, vă salutați și te așezi la o masă pe terasa Cervecería El Trébol. Să te bucuri de soarele care se răsfață la tine în farfurie împreună cu tot felul de bunătăți. Dar nu așa de capul tău. Te întâmpină la intrare un afiș în care ești avertizat că dacă te așezi la o masă care nu este încă strânsă, riști să te murdărești. Iar ei știu că nu ți-ar plăcea să ți se întâmple una ca asta. Așa că ești rugat să aștepți să fii invitat și condus. Fii pe pace, nu durează mult așteptarea.

Iar așteptarea îți va fi răsplătită oricum cu vârf și îndesat. Eu una aș fi comandat cam tot ce aveau în meniu, dar nu am putut să mănânc totuși atât de cu vârf și atât de îndesat.😀 M-am oprit la selecția de tapas (Montes de Toledo) și pentru că mi-a căzut cu tronc tigaia cu pepene galben și bacon (Migas Manchegas), am comandat-o și separat.

Dacă vrei însă să încerci altceva, poți alege carne de vacă, de cerb, coaste sau cârnați, toate la grătar cu sos Chimichurri, un amestec din pătrunjel, usturoi, oregano, ulei și oțet. Vegetarienii nu sunt nici ei uitați. Au pentru ei o combinație de legume la grătar cu sos Romesco făcut din nuci și ardei roșu. Și să nu uit de desert! Ponche Toledano? Dacă îl încerci, să-mi povestești și mie cum ți-a plăcut, bine?🙂

Vrei să te lingi pe degete în Toledo într-o după-amiază senină, într-un loc retras din fuga pașilor, pe o terasă șic așezată într-o piațetă cu o arhitectură care te va trimite într-o poveste? Acesta-i locul.

Dacă însă desertul de la Cervecería El Trébol nu a fost îndeajuns sau dacă te împinge pofta de dimineață către o cafea, nu o rata pe cea de la El Café de las Monjas. Găsești cafeneaua pe Calle Santo Tome nr.2 la o scurtă plimbare de Muzeul El Greco. Te va aștepta o suită întreagă de măicuțe dulci și aromate, numai bune de ronțăit. Vei găsi aici și toate prăjiturile tradiționale din zonă, foarte proaspete și bine pregătite. Atenție la cea cu marțipan! Dă dependență.😀

Pe drumul lui Don Quijote de La Mancha

Am rătăcit în mijloc de toamnă prin Consuegra chiar și fără a-l avea companion pe Sancho Panza. M-a adus până aici un autobuz pe care l-am luat din Toledo și nu un cal. Tot timpul petrecut în acest loc a fost însă de poveste. Am ajuns undeva pe la prânz și prima senzație pe care am încercat-o a fost că mă aflu într-un orășel părăsit. Nici țipenie de om pe stradă, iar totul sau aproape totul era închis.

Am pornit-o la drum, urcând strada care șerpuia printre case și care trebuia să ajungă cumva în apropierea morilor de vânt. Din când în când auzeam un claxon de mașină. Era de fiecare dată aceeași mașină care îți anunța astfel sosirea în zonă. Șoferul claxona, iar apoi ieșea pe poarta vreunei casei un localnic căruia șoferul îi întindea din mers o pungă cu lapte. Am tras cu ochiul ca să văd despre ce era vorba, recunosc. Așadar, orășelul era totuși locuit. Se odihnea doar când am ajuns eu.

Mi-am continuat drumul, dar am avut la un moment dat senzația că am luat-o anapoda. Așa că atunci când am văzut o doamnă ieșind dintr-o curte ca să-și primească laptele, m-am apropiat și am rugat-o să mă ghideze către mori. Mirată tare că am de gând să fac drumul pe jos, mi-a explicat pe unde ar trebui să merg ca să ajung acolo unde îmi doream. M-am speriat puțin de mirarea ei, dar mi-a trecut repede. Chiar nu este nici lung și nici dificil drumul.

În câteva minute vedeam deja “uriașii” lui Don Quijote și mă cuprineau mii de bucurii și de emoții.

Am petrecut o după-amiază întreagă în preajma lor, le-am urcat în coamă, i-am scărpinat între urechi, i-am ascultat apoi cuminte cum își depănau amintirile și le-am citit în ochi dorul de Don Quijote, de Sancho Panza și de Rocinante. Soarele se pregătea să apună, ultimul autobuz către Toledo se pregătea să sosească, iar eu nu reușeam să mă desprind de ei.

O zi pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Mi-au țiuit urechile de liniște, m-au durut ochii de frumos și mi-a țopăit inima de bucurie. Muchas gracias, Consuegra!

Răsfăț

De această dată nu-i un loc, este o stare. Starea pe care mi-au dat-o doi oameni și o pasăre. Voiam să revedem Porto de undeva de sus, dar din alt unghi decât o făcusem până atunci așa că ne-am așezat pe iarbă la întâmplare. Iar întâmplarea a făcut ca în fața noastră să stea deja un trio: el, ea și papagalul pupăcios. Mi-au lipit cei trei așa un zâmbet pe față că nu l-am mai scos toată ziua. O să încerc să vi-l explic mai bine prin imagini. Iată-i!

Dragii de ei!🙂

Ala bala portocala

Mai amân puțin momentul în care voi scrie aici despre orașul care mi-a fermecat pentru totdeauna inima și mă opresc mai întâi la fratele lui mai mic, dar fermecător deopotrivă. Porto te va bucura de la primul pas. Îți va lua ochii cu culorile, îți va susura  în urechi povești spuse de râul Douro, povești pe care tu nu le vei pune la îndoială, te va îmbrățișa cu felul deschis și prietenos de a fi al oamenilor și te va îmbăta cu vinul lui aparte.

Străbate-i străduțele fără să te gândești că ai vrea să ajungi neapărat într-un loc anume. Te vor purta ele exact acolo unde ți-e bine să fii. Îți vor scoate în cale înălțimi de pe care vei putea cuprinde cu privirea freamătul întregului oraș sau te vor duce pe malul râului unde vei putea intra într-o cramă și face un tur care se va “vărsa” într-o degustare. Vinul de Porto rece și aromat va umple de gust o zi călduroasă de vară.

Dacă te vei decide însă pentru un pahar de bere, este musai să-l asortezi cu o porție de “tremoços”. De boabe de lupin, mai exact. Sunt ușor sărate și cumva murate, mi s-a părut. Rămâne să le descoperi și să-ți faci propria impresie. Și dacă tot am ajuns la partea cu mâncarea, tipică pentru Porto este Francesinha. Un sandwich cald cu gust de tochitură moldovenească.

Nu o să vrei să ratezi nici librăria Lello & Irmão, nu-i așa? Una dintre cele mai frumoase librării din lume își deschide ușile pentru tine, cum ai putea să-i reziști?🙂 A luat ființă în 1906 într-o clădire construită în stil neogotic, iar de atunci i se pot urca și coborî scările, i se tot golesc și îi sunt umplute din nou rafturile.

Iar după ce ți-ai obosit bine picioarele prin oraș, poate vei vrea să le odihnești stând pe iarbă în parc. Sau poate vei alege ca tot așezat pe un petec de iarbă, să privești din nou orașul de sus. Iar apoi să schimbi petecul de iarbă cu plaja și să nu-ți pese de cât de repede trece timpul. Doar să stai. Să stai și să urmărești valurile oceanului și surferii care le înfruntă.

Nu o să mă desprind încă de plajă și mă voi “muta” pe cea din Miramar, la câțiva kilometri de Porto. O seară și o dimineață petrecute pe această plajă te vor reinventa. Da, da, și mâncarea este foarte bună.😀

Tot ușor vei ajunge din Porto și la Braga sau la Guimarães. Braga nu a avut să-mi povestească prea multe. Când ieși însă din Braga, nu ezita să urci la Bom Jesus do Monte, sanctuarul care are de oferit liniște, pace și o priveliște care-ți taie răsuflarea.

Iar dacă reușești să ajungi în Guimarães, te vei întâlni cu un oraș de poveste. A jucat rolul Capitalei Culturale Europene în 2012 și este plin de savoare. “Leagănul naționalității portugheze” te va întâmpina cu centrul său medieval extrem de bine păstrat, iar pe unul dintre zidurile cetății vei putea citi “Aqui nasceu Portugal”. Știu ei bine unde s-a născut Portugalia.

Nu știu dacă ți-am deschis sau nu apetitul pentru Porto, știu însă sigur că pe al meu l-am reînviat. Drum bun!

 

Jocul cu cristalele

Ai 20 de minute, 4 ouă, 135 grame de zahăr, un baton de vanilie, 500 mililitri de lapte, 12 petale cristalizate de violete și nu știi ce să faci cu ele? Am eu o propunere.😀

Separă albușurile de gălbenușuri și bate albușurile cu puțin zahăr și puțină sare până ce spuma devine fermă. Formează apoi cu o lingură bulgărași din spumă și joacă-te cu ei în laptele care fierbe deja încet. Întoarce-i ba pe-o parte, ba pe cealaltă cam două-trei minute. Când îi scoți din lapte, așază-i pe o hârtie la scurs să-și tragă sufletul.

A venit rândul batonului de vanilie acum. Crestează-l pe lung, rade-i interiorul și bucură cu aroma sa laptele care încă mai fierbe puțin.

Într-un vas separat zăpăcește bine gălbenușurile, frecându-le cu zahărul până ce crema devine albicioasă. Că lipicioasă era deja. Toarnă apoi peste cremă jumătate din laptele cu gust și miros de vanilie și amestecă până ce crema se diluează, iar apoi hop cu ea peste laptele rămas.

Încă 3 minute și gata. Fie, 4. Este timpul în care amestecul devine crema pe care ți-o doreai. Asta în timp ce vasul stă pe foc, iar tu amesteci în el cu o lingură de lemn. Focul să nu fie nici prea puternic, dar nici prea mic.

Strecoară la final crema, iar după ce s-a răcit, toarn-o peste bulgărașii odihniți și pune-o în frigider ca să se închege. Și nu uita de petalele cristalizate de viotele, pe care presară-le alandala deasupra cremei. O să le crănțăni cu bucurie mai tărziu. Să ai poftă!🙂

Șarm. Din franceză în franceză.

Chiar pe malul râului Garonne vei da peste cea mai veche braserie din Toulouse, braserie care s-a născut în secolul XIX și căreia i-au trecut în timp pragul Jean Auguste Dominique Ingres sau Henri Matisse. La braseria “Flo Les Beaux Arts” mă refer. Unde eu am ajuns când tocmai se lua pauza dintre prânz și cină, dar unde m-au primit chiar și așa. Nu a contat că eram singurul client din restaurant, că mesele erau deja strânse pentru a fi ceva mai târziu pregătite pentru cină și că, cel mai probabil, m-am nimerit în momentul în care bucătarii și chelnerii se bucurau în tihnă de propriul lor prânz.

Alegerile mele au fost melcii pregătiți în stil burgund marinați în vin Chablis și fileul de rață cu pere în sos de Porto, alături de care feliile gratinate de țelină, cartofi și zucchini și-au făcut de cap cu papilele mele gustative. Iar pentru final m-am oprit la o prăjitură trăznită tare. La “Amber rum baba” mai exact. Știam deja că “baba” a fost adoptată de la francezi de către napoletani, care i-au împrumutat din propria personalitate, așa că mi-am dorit să aflu cum este originalul. O prăjitură aromată, suavă și plină de alcool. Atât de mult alcool că a reușit să mă “deruteze” mai tare decât paharul de vin cu care asortasem ceva mai devreme rața.

Mi-a plăcut braseria. Mult mi-a plăcut. Aș mai merge. Oricând.😀