Aripi

Tocmai mi-a trecut prin minte un gând de vacanță activă pentru anul viitor, iar gândul ăsta a adus după el un altul dintr-o călătorie deja trăită. Abia aștept să-mi redescopăr aripile, să le deschid și să zbor din nou. Așa cum am făcut-o în Ölüdeniz, locșorul care-mi umple amintirile de albastru, de înălțimi și de plutiri.

Să aștepți pe vârf de munte în șuierat de vânt să-ți iei zborul peste creste și păduri, apoi să ajungi deasupra valurilor și a infinitului pentru ca în final să reatingi pâmântul, aterizând lângă plajă, este cea mai dulce așteptare.

Am făcut-o și eu de șapte ori. Șapte ori în care am îmbrățișat adieri și liniști, culori și bucurii, m-am închipuit vultur și m-am simțit nemuritoare.

Toate emoțiile astea merită retrăite așa că mă voi reîmprieteni cu parapanta cât de curând. Când te năpădesc dorurile, nu are niciun sens să li te opui. Deshide-le ușa și lasă-le să intre. Ți se vor așeza pe inimă și-o vor face să cânte.

Teşekkürler, Ölüdeniz! Até ao Verão, Madeira! 🙂

Liniștea din Infern

Na, că am ajuns pe Strada Iadului. Jucăuș și plin de culoare în Iad. Plus că am dormit neîntoarsă, nu mi-a dat târcoale niciun copil de-al lui Scaraoțchi. Cel mai probabil, trecuse Ivan Turbincă înainte pe-aici și făcuse puțin curat.

O să-ți placă și ție când ajungi în Le Stanze del Carro, sunt sigură. La doi pași de Piazza Maggiore și de cele două turnuri o să găsești un Bed and Breakfast elegant și seducător ca un Casanova. Te va trece pragul și îți va servi micul dejun pe terasă unde vei avea senzația că stai cu liniștea și pacea la masă. O să tragă cu ochiul, va sesiza că nu te dai în vânt după ouăle fierte, iar a doua dimineață îți va pregăti o omletă de-o să te lingi pe degete.

Te va aștepta răbdător până te întorci tu de pe coclauri, dar cum vei ajunge, te va duce în dormitorul înțesat de povești. Nu-i cazul să îi ceri prea multe detalii, lasă-l să-ți povestească doar ce vrea el, prefă-te că-l crezi și trăiește-ți propria poveste. Vei putea face ca totul să pară și mai misterios dacă te vei ascunde după cărțile de Tarot închipuite de artistul și scenograful Emanuele Luzzati în 3 tablouri canvas.

Ieșiți pe balcon și zgâiți-vă la acoperișurile Bologniei, la oamenii care nu lasă graba să le strice treaba, doar ești în Italia, lasă soarele, iar apoi luna să vă umple camera de emoții, trăiește-le și povestește-mi și mie cum a fost 🙂

De-a carnavalul

Veneția mea este fabuloasă de carnaval. Este frumoasă, da, și în afara lui, dar o ador când vine vremea măștilor. Cu tot cu ploile care te udă până la piele și ți se înghesuie inclusiv în cizmele de cauciuc pe care, iată, le-ai luat cu tine degeaba.

Străduțe ticsite de oameni, culoare și energie, la asta să te aștepți. Măștile se vor lăsa cu răbdare privite, fotografiate, iar unele dintre ele, cele îndrăznețe, te vor lua în brațe. Ești liber să intri în orice poveste îți face cu ochiul și să visezi cât te ține imaginația.

Nu vei avea o clipă să te plictisești, la fiecare pas pe care-l vei face se va întâmpla câte ceva. Un zbor deasupra Pieței San Marco, fie că va fi un înger, un leu, un măgar sau un vultur, concursuri de măști, feeria-spectacol pe apă când sute de bărci vor face neîncăpătoare canalele Veneției, îi vor lumina și colora noaptea, ateliere de confecționat costume, “Festa delle Marie” în care se va alege cea mai cea dintre cele 12 frumoase ale provinciei, muzică, teatru și poezie.

Dacă vei găsi și ceva liniște în caruselul în care te aruncă festivalul? Da, când te aștepți mai puțin 🙂 Tot așa și cu soarele. Când crezi că te-a uitat, o să-ți răsară-n drum după vreun colț.

Nu mă las niciodată nemascată sau nepictată. Cu ochii acoperiți de culoare și bucurie, mă pierd printre străduțe și măști, mă hrănesc cu fiecare zâmbet pe care-l întâlnesc și mă îmbăt cu fiecare pală de vânt sau cu vreo bătaie din aripi de pescăruș.

Iar cum se încheie carnavalul, cum mi se face dor de el. La natura fantastica, te reaștept!

Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

Pace, brânză și dulceață de dovleac

A venit momentul să stau într-o fostă fabrică de brânză. Os Moinhos îi zice locului, în Santo Amaro, Velas, pe insula São Jorge din Azore. Ce mi-au mai plăcut diminețile! Și nu doar pentru că atunci când deschideam ușa, îmi mai intra câte o pisică în casă, dar odată cu ea năvălea aerul proaspăt, apoi se ițea o rază de soare, iar gândul mi-o lua înaintea picioarelor către micul dejun.

Mic dejun am spus? Yummyyy 😀 Simplu și atât de gustos. Brânză, suc de portocale, clătite, dulceață de dovleac și de portocale, salată de fructe, ceai, cafea și pâine caldă. Porția aceea de energie care îți lipește un zâmbet pe față la început de zi și te provoacă să nu-l pierzi.

După-amiaza-i o bucurie s-o petreci acasă. În grădină, la un pahar de vorbă sau de vin, pe alei sau cu o pisică-n brațe. În liniștea și pacea verii.

Vară care o să te țină pe terasă și seara, o să așeze câțiva nori pe vulcanul Pico de vizavi, o să-i ridice apoi și-o să te lase să te pierzi cu ochii în apus, dar și în farfuria plină cu chestii delicioase. Pe care poate le împarți cu vreo pisică 🙂

O să dormi ca un prunc apoi, iar stelele și luna îți vor fi paznici. Bucură-te.

All you need is love. And a cat.

Așa scrie deasupra unei uși din cafeneaua cu pisici “La Compagnie des Chats – bar à chats” din Avignon. Un loc unde găsești mâncare bună, muzică faină, atmosferă cosy și de unde poți pleca cu o pisică la pachet. Adoptând-o 🙂

Mai rătăceam puțin pe străduțe înainte de a ajunge la un spectacol de poezie și pian când mi s-au oprit ochii într-o vitrină. Un Motănescu pe jumătate adormit, pe jumătate indiferent își făcea siesta în spatele unei ferestre dintr-o cafenea. Nu l-am crezut că-i în psihanaliză așa că am intrat să mă conving.

Am dat peste 11 mustăcioase care se plimbau printre și pe sub mese, alergau după câte o mingiuță sau după vreun șoarece închipuit, se gudurau sau pur și simplu leneveau pe un scaun. M-am așezat la o masă și a început joaca. Aproape că și uitam să mănânc. Pe mese vei găsi o broșură în care sunt prinse istorioarele pisicilor pe care le găsești în acel moment în cafenea. Pentru că ideea asta chiar funcționează, iar pisicile sunt adoptate de cei care trec pe aici și se îndrăgostesc de câte-o urecheată.

Regulile cafenelei sunt simple și de bun simț. La intrare te speli pe mâini, ai voie să te joci cu ele cât poftești, să le mângâi, dar nu și să le iei în brațe. Asta cu luatul în brațe se întâmplă doar când dragostea-i atât de mare că îi faci pisicuței casă din casa ta și o adopți.

N-aș mai fi plecat din cafenea. Dar mă așteptau Juliette Binoche și Alexandre Tharaud în curtea liceului Saint-Joseph să-mi facă seara de poveste. Ei doi, poezia și un pian.

Saudade

Noi spunem că “dor” este intraductibil, portughezii spun la fel despre “saudade”. Sentimentul pare a fi însă același. Îmi este dor și îmi este saudade de Açores. Asta simt acum și abia dacă m-am întors. Mi-e dor de tot. De vânt, de soare, lună și stele, de ploaie, de ananas, de copaci, de hortensii, de ocean, de păduri, de vinul alb din Pico, de delfini, de verde și de albastru, de brânză, de lacuri, de râsete, de pâinea caldă, de cascade, de toată bucuria pe care am trăit-o acolo. Un alt acasă, ah, atât de departe de ceea ce eram obișnuită să numesc acasă.

Am ajuns în 5 dintre cele 9 insule ale arhipelagului. În São Miguel, São Jorge, Terceira, Flores și Corvo. Cea mai cea dintre ele, cea care îmi umple inima? Flores. Dar fiecare insulă m-a neliniștit cu câte ceva. Neliniștea aceea de care habar nu ai că, de fapt, ai nevoie ca să fii în echilibru. Încerc să concentrez câteva gânduri despre fiecare insulă pe care am călcat.

Prima a fost São Miguel, cea care o să îți pună în farfurie cel mai bun ananas pe care l-ai mâncat vreodată. Zemos și aromat că-i vei simți gustul și-n urechi. O să te plimbe printre vulcani și o să îți scoată în cale delfini. Chiar și balene, doar că mie nu mi s-au arătat. O treime din cetaceele lumii și-au găsit casa în Azore așa că șansele să vi se încrucișeze drumurile sunt mari.

São Miguel o să îți mai arate lacuri adânci. Verzi și albastre. Sete Cidades, format din două lacuri (unul verde, iar celălalt albastru), are și o poveste în spate. Una de dragoste dintre o prințesă și un cioban, care s-a sfârșit însă în lacrimi. Cele două lacuri au curs din ochii lui verzi și din ochii ei albaștri.

Insula o să-ți mai dea să guști din mâncarea tocmai scoasă din micile cratere săpate de localnici în vulcan, iar dacă ți se face sete, are apă minerală pentru tine care țâșnește și ea din vulcan. Dar poate vrei un ceai. Du-te la Gorreana, singura plantație de ceai din Europa. Iar înghețata de ceai verde pe care o au aici o să te facă să mai pierzi niște vreme prin preajmă.

A urmat São Jorge. Fii pregătit să te zăpăcească cu gustul brânzei. Și cu mirosul laptelui. În Azore sunt în oricare dintre insule mai multe văcuțe decât oameni, umblă creanga pe oriunde. Dar în Santo Amaro am trăit un sentiment aparte. Miroseau străzile a lapte și a brânză.

O să așez aici o poezioară pentru copii, să nu râdeți de mine. Am învățat-o la grădiniță și mi-a reapărut în minte acum, când retrăiesc în scris momente petrecute în Azore. Așadar, “Aseară/Chiar de cu seară/Pisicel privește-afară/Și când vede că-i alb totul/ Începe să-și lingă botul/Miau, miau, miau/Vai, ce ospăț!/Miau, miau, miau/Ce bunătăți!/În ogradă dacă poți/Este lapte să înoți/Iar pe pomi este smântână/Să mănânci o săptămână/Și ce brânză e pe casă/Brânză bună, dulce, grasă/Cu toate că-i foarte mic/Simte-o foame de voinic/Și se cere-afar-un pic/Un minut și-a înghețat/Printr-un jalnic mieunat/Cere să-l primim în pat/Azorel, martor la toate/Vrea sa râdă, dar nu poate/C-a pățit și el la fel/Când era ca Pisicel/De demult, pe timp de noapte/A crezut zăpada lapte.”

Un Pisicel am fost și eu pe străduțele din Santo Amaro. Atâta doar că nu era frig deloc. Iar Azore(l) n-a râs de mine, ci mi-a umplut rucsacul cu brânză din cea mai bună. În São Jorge o găsești în Topo. Și ce mai găsești? Cafea în Fajã Dos Vimes, la singurii producători de acest fel din Europa. A fost un pic amară, așa, un fel de Bitter Sweet Symphony.

Îți place tonul? Santa Catarina în Calheta este răspunsul. Cel mai bun ton în conservă ever. Cu ghimbir, cu mărar, cu tarhon, cu cimbru, cu oregano, cu fenel, cu busuioc sau cu rozmarin, toate în ulei de măsline. Aiaiai! Nu mai zic nimic că mă ia cu poftă.

Am mai găsit în São Jorge munți, văi și o coastă fabuloasă care îmbrățișează oceanul și te ține în poala ei verde oricât îți dorești tu să stai acolo. Și să le faci cu mâna pe cealaltă parte insulelor Pico și Faial.

Prin Terceira am fost doar în trecere între două zboruri. Și m-am nimerit în Patrimoniul UNESCO, în Angra do Heroísmo mai exact. Un orășel care mi-a colorat și înveselit cele câteva ore petrecute aici.

Ca să ajung apoi în Flores. Unde parcă ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Cel mai de la vest punct al Europei. Stâncii aruncate în ocean care dă această extremă îi zice Ilhéu de Monchique.

Ce mi-a făcut Flores de mi-a sucit mințile? A râs cu mine, am urcat munți, am dansat, am strigat către lacuri, iar ele ne-au răspuns cu ecouri, am escaladat cascade, am sărit în râuri, am cules mure și frăguțe.

Am respirat liniște, apoi am înotat în verde, am râs iar, am înghițit cu ochii fiecare colț, cărare, val, ne-am bucurat de brânză și de caiac, am mângâiat margarete și hortensii, am tresărit la țopăiala vreunui urecheat în căutare de morcovi sau varză. Iar eu n-aș mai fi plecat.

Pe final, am dat o fugă în Corvo, cea mai mică dintre cele 9 insule ale arhipelagului. O insulă pe care nu trăiesc mai mult de 400 de oameni, care au propriile lor reguli ce nu se vor schimbate, dar care te vor primi cu drag să le fii oaspete. Iar pe drumul de-ntoarcere către casă, către Flores adică, o să-ți iasă în întâmpinare delfini și, cum ziceam, dacă ești norocos, chiar și balene.

Nu știu cum să termin acest articol. De fapt, nu vreau să-l termin.