Albalbastru

Și verde. Dar când vrea să îmi treacă prin minte, Corsica așa apare de cele mai multe ori: în alb și-albastru. Și trece des. O aștept tot timpul cu nările larg deschise pentru că cel mai dor îmi este de mirosul de pin. Mi se mai face dor să mă învârt până amețesc în turcoazul mării, să mă ardă soarele prin vii, să tai un pepene galben mic și rece, să mi se lipească degetele între ele în timp ce mănânc smochine și să nu am altă grijă decât pe aceea să nu pierd ultima barcă la întoarcerea de pe plajă.

Pentru că nu ai cum altfel să ajungi pe plaja Saleccia sau pe plaja Lotu decât cu barca din Saint Florent. 20 de minute și poți apoi să îți lași picioarele să se scufunde în nisip, iar simțurile să învie. Ai ajuns în Rai, da.

Corsica e magică, îți fură sufletul și ți-l ascunde. Pe după castani, pe sub dune de nisip, printre culorile de pe aripile unui fluture bețivel, care tocmai ți-a băut berea. Mă rog, n-a băut-o el singur chiar pe toată, ceva ceva ți-a mai lăsat și ție. De mâncare nu se atinge, el trăiește cu praf de zâne. Cu praf de zâne și cu bere.

Pe fiecare din cele două plaje o să găsești doar un restaurant. Despre La Cabane du Lodu găsești aici detalii poetice: https://cararihaihui.net/2019/08/21/poezie/

La A Piniccia di Saleccia toată poezia a făcut-o fluturele cu care am împărțit, da, berea. A fost minunisimă și mâncarea, dar fluturele o să îmi bată mereu din aripi prin amintiri.

Corsica e magică și pentru că e sălbatică. Sau poate tocmai de aceea.

De stat am stat în Bastia, iar de aici am început să cutreier în toate direcțiile. Nu am mai avut timp și pentru Ajaccio, dar Napoleon e înțelegător, știu eu.

Am închiriat apartamentul la doi pași de port așa că aproape fiecare dimineață m-a găsit printre bărci și bărcuțe. Unele erau pregătite să o pornească împreună cu prietenii lor, pescarii, să caute ce ar fi avut marea de oferit în ziua aceea, iar altele așteptau doar să-și ducă amicii pe vreo plajă la făcut bâldâbâc în valuri și rumenit la soare. Tot în port m-au găsit și serile. De obicei, în fața unei prăjituri cu ciocolată.

Bastia îți aduce aminte mult de Italia. Nici nu ar avea cum să nu o facă. Corsica, înainte să fie franțuzoaică, a fost italiancă, însă italienii au cedat-o ca să stingă o datorie pe care o aveau față de Franța. Corsica a fost și independentă câțiva ani, timp în care femeile au avut drept de vot, iar învățământul a fost gratuit. Când și-a pierdut independența, nu doar că învățământul nu a mai fost gratuit, dar nu a mai fost deloc. Universitatea din Corsica a fost reînființată abia acum vreo 40 de ani și asta pentru că se pleca la Marsilia și în alte orașe din Franța să se învețe, iar statul francez nu mai voia să suporte el taxele pentru studiile corsicanilor. E greu tare să fii liber.

Saint Florent este mai mic ca Bastia și are mai multe accente franțuzești. Nu doar restaurantele pescărești sunt super yummy, dar nici băcăniile nu sunt de ratat. Totul în Corsica este bio, totul are gust. O să găsești roșii miammiam, la fel și smochine, cireșe, iar în octombrie clementine. Și nu mai zic că îmi fac poftă singură.

Da, firește că am întâlnit-o pe vulpea din Micul Prinț. Doar am zis că-i magică Corsica. Și pe Ferdinand, și pe Vagabond, doar că nu era tocmai vagabond. Numa’ fericit că poate alerga liber prin vii și pe oriunde.

Și au mai fost. Ba niște capre, care, ironie sau nu, dar mi-au mâncat sandvișurile cu brânză de capră, ba niște porcușori sălbatici, care căutau prin pădure ca și mine, castane.

Corsicanii nu doar că au grijă de tot ceea ce îi înconjoară, că încearcă să fie pe cât de puțin invazivi cu mediul, dar îi sunt recunoscători naturii la fiecare pas. Pe zidurile bisericii Saint-Michel de Murato, despre care legenda spune că ar fi fost costruită de îngeri într-o singură noapte, nu o să vezi sfinți, ci siluete de animale. Așa au vrut corsicanii să le mulțumească celorlalți locuitori ai insulei pentru ajutorul dat mai mereu.

Aaaa, și ce frumos îi zice soiului de struguri de vin roșu plantat cel mai mult în Corsica! Niellucciu. Era să îmi botez o pisică așa, atât de mult îmi place cum sună. Bine, și gustul e bun tare. Mi-a spus ghidul, cu care am făcut un tur prin viile din Patrimonio ca, perioada cea mai bună pentru degustat vin este între 10.30 și prânz. Nu l-am contrazis.

Și apropo, corsicanii și-au refăcut podgoriile după ce au fost aproape distruse de unii și alții, care au venit în Corsica pentru că viile ei nu fuseseră atinse de bolile care bântuiau prin Europa și care au vrut să producă mult și prost. Acum vinul corsican este iar bun de nu-ți vine să pui paharul deoparte și câștigă premii pe oriunde ajunge.

N-am ocolit nici Les Calanques de Piana, aflate în situl “Golful Porto”, parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Ne-au bătut inimile împreună, am rămas cu gura căscată (eu) și mi s-au inundat ochii cu frumos.

Nu m-aș mai fi dat plecată din Corsica. Am pus însă înainte de despărțire piciorul și în sudul insulei, în Bunifaziu, acolo unde se vorbește un dialect genovez și unde se petrece o parte din acțiunea din Vendetta a lui Guy de Maupassant.

Am umblat din înghețațerie în înghețațerie, am uitat de mine pe falezele albe, m-am imaginat pescar îndrăgostit, i-am înconjurat formele și mi-a fost dor de Corsica, acolo fiind.

Data viitoare musai să prind sezonul clementinelor. Vi ringraziu!

Heulog Cymru

Așa. Deci unde se află cele mai multe castele pe metru pătrat din lume? Unde găsești înghețata aceea de soc și de zmeura de-ai sta de 10 ori la coadă pentru încă și încă două cupe? Și unde te prinde apusul pe plajă cu o cutie de fish&chips goală lângă tine? Asta pentru că pescărușii, care ți-au tot dat târcoale, te-au convins până la urmă că cina nu-i perfectă dacă n-o împarți cu cineva. Ai dreptate, în Țara Galilor.

Să nu trec mai departe înainte să spun că am întâlnit în Tenby cel mai pufos și mai crăcănat pescăruș. Bine, el era cu mămica lui, care mă certa de fiecare dată când deschideam fereastra, dar care se mai liniștea când vedea că tot ce fac este să le dau să mănânce. Își făcuseră culcuș pe acoperișul hotelului în care stăteam, iar camera mea avea un geam lateral care dădea fix către dormitorul lor. Mi-au bucurat serile și diminețile cu gângureli, iar la despărțire ne-am promis că n-o să ne uităm. Eu mi-am ținut promisiunea.

Tenby nu este însă doar despre pescăruși. Este și despre oameni faini, despre case victoriene care par niște fondante așezate în cutia, pe care tocmai ai primit-o și nu știi de unde s-o începi, despre valuri care-ți cântă de “somn ușor” în timp ce tu îți așezi picioarele pe marginea ferestrei și respiri săratul mării, despre liniștea care se înghesuie în micul port aflat și el în cutia cu bomboane și unde printre bărci o să găsești o bisericuță construită pe la sfârșit de secol XIX pentru pescarii care se puneau la drum pe mare și aveau o rugăciune de lăsat în urmă.

Drumurile prin Țara Galilor sunt mereu verzi și prietenoase. Oriunde te-ai îndrepta, o să dai de lacuri, păduri, râuri și ziduri de piatră care înconjoară orașele, dar care nu-i despart pe oameni nici de alți oameni și nici de animale.

Cât am umblat prin Wales nu am întâlnit nicio picătură de ploaie. În schimb, mi-a bătut inima ca nebuna la fiecare apus de soare. O fi fost și de la bere, nu știu ce să zic. Aberystwyth le-a avut pe amândouă. “Gura râului Ystwyth” o să te răsfețe cu soarele și berea de care ziceam, dar o să te și surprindă cu cea mai mare Camera Obscura din lume de unde-o să poți privi în lung și-n lat și de jur împrejur către infinit și înapoi.

Iar mersul cu picioarele goale prin nisip și cu soarele în buzunar o să te transforme într-un Mic Prinț abia coborât de pe un asteroid în mijlocul planetei ăsteia căreia îi spunem “acasă”.

Când vei ajunge în Dinefwr Park, te va întampina o ceată de căprioare leneșe chiar acolo, lângă Newton House. Casa victoriană cu fațadă gotică absolut fermecătoare, o casă prin care nu doar că poți să te plimbi după aproape patru secole de când a fost construită, dar din care poți pleca cu o carte second-hand tocmai achiziționată din magazinul super șic aflat în fosta bucătărie a casei. Bine, eu am plecat și cu o sticlă de vin de soc. Ia-ți timp pentru o plimbare prin pădurea de lângă, n-ai s-o uiți prea curând.

Și da, în Wales te pupă căluții. Mie mi s-a întâmplat lângă castelul Carreg Cennen și, recunosc, mi-a plăcut. Din castel au mai rămas doar niște ziduri, da-i fain drumul până la ruine, iar pupicul  o să te facă să zâmbești în acea zi și apoi, de fiecare dată când îți vei aminti că ai fost în Wales.

Coasta Țării Galilor este liniștită, timpul stă pe loc cât vrei tu, iar jocurile cu marea par fără sfârșit.

David’s Head este o peninsulă verde verde, unde cu ceva noroc o să dai nas în nas cu vreun delfin sau cu vreo focă. Eu n-am avut plăcerea, însă plimbarea de-a lungul mării, ronțăind pice ar y maen, niște prăjiturici de care-o să te îndrăgostești, promit, mi-a umplut ochii și plămanii de bucurie. Ah, să nu uit! Se spune că St Patrick ar fi fost de pe-aici.

Că ești la malul mării sau într-o mocăniță printre dealuri, Țara Galilor o să te farmece. Când vei auzi cymraeg, una dintre cele mai vechi limbi încă vorbite pe Pământ, o să te simți teleportat cu vreo 4000 de ani înapoi. Satului cu cel mai lung nume îi zice Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch. N-am ajuns. Mai sunt locuri cu nume greu de pronunțat. Plwmp, Llanllwni sau Mwnt, de exemplu. Ia să vedem, te-ncumeți? Iar casa cea mai mică din Marea Britanie tot în Wales ai s-o găsesti. O cheamă Quay House, măsoară 3,05 m x 1.83 m, e roșie și se află în Convy. Am văzut-o doar în fotografii. 

Ziceam că au fost cinci zile fără nicio picătură de ploaie. Asta mi-a lipsit, recunosc. Poate că va fi o dată viitoare și poate că atunci o să simt ploaia pe piele. Am să merg și la un meci de rugby. Gata, am trecut pe listă.

Am mai urcat un munte, am mai văzut o mare

A dat nerăbdarea peste mine și mă grăbeam să-mi fac măcar în gând bagajele pentru Galway, oraș care-i Capitală Culturală Europeană anul acesta și în care o să mă prindă începutul primăverii. Dar mi-au fugit gândurile într-o altă astfel de capitală și într-o altă primăvară. Marsilia este orașul în care am renunțat să mă mai uit prin hărți ca să-mi găsesc drumul, oricum mai mult mă încurcau. Și ce să vezi? Nu doar că nu m-am rătăcit, dar am ajuns în locuri absolut fermecătoare. Așa, bazându-mă pe propriile simțuri și atât.

Tot în Marsilia mi-am înfrânt și niște frici. Îi spusesem unui prieten francez că am de gând să ajung aici, iar el, în loc de recomandări, mi-a oferit niște spaime la pachet: “Vaaaiii, cum? Te duci în Marsilia? Dar este orașul cu cea mai mare criminalitate din Franța. Cum să te duci acolo?”

Și m-am dus.

Criminalitate? Nu știu pe unde a stat ascunsă. Eu am găsit oameni calzi, culoare, poezie, forfotă cu ritm și povești de-nșirat de dimineața până seara. Ah, cum sunt diminețile în port! Când vin pescarii cu ceea ce le-a oferit marea mai bun și mai bun și își răstoarnă năvoadele din care cad pești, scoici, scoicuțe, melci și langustine, gustoșenii care ajung apoi direct pe tarabele din piața volantă răsărită lângă doc, iar mai departe la tine-n farfurie.

Știu, tocmai ce am salivat și eu. Și-ai să găsești în piața asta volantă nu doar pește și fructe de mare, dar și condimente prin care să le rostogolești când le pregătești la tine-n bucătărie. Plus că primești toate sfaturile din lume despre cum ai putea găti ce-ai cumpărat. Am zis deja că-s mișto oamenii, așa-i?

La ce să te-aștepți atunci când mergi într-un oraș în anul în care el joacă rolul de Capitală Culturală Europeană? Păi, dacă o faci, or să te copleșească evenimentele. Orașul freamătă pe interior, dar și pe străzi, făcând aglomerația aproape insesizabilă.

Îți fură cam tot ce ai: ochi, suflet, minte, inimă. Pe mine m-a așezat în fund pe trotuar în fața unui el și a unei ea, care cântau la tot felul de instrumente de nici nu le-am putut ține numărul și nici nu le-am recunoscut pe toate. Și m-a ținut așa lipită de asfalt vreo două ore și jumătate, cât a durat spectacolul. Nu-mi amintesc dacă am clipit sau nu în tot timpul ăsta, dar de mișcat sigur nu m-am mișcat. Așa funcționează vrăjile, cred. Te prind și nu-ți mai dau drumul.

Totul s-a petrecut sub niște sori construiți din metal, în interiorul cărora peste zi arseseră bucăți de lemn, iar acum, pe seară, lemnele erau deja jar încins. Ce lumină! Ce apus! Magic, alt cuvânt nu-mi vine-n minte.

Marsilia mai are de oferit și o călătorie printre paginile uneia dintre cărțile copilăriei tale. Așa-i, la Contele de Monte-Cristo mă refer. Iei o barcă, ajungi la Château d’If, scrutezi o vreme zările, apoi intri în celula lui Edmond Dantès și te gândești la Mércedes, la Napoleon sau la cum să evadezi din lumea obișnuită. Sau și mai bine. La cum să faci ca lumea obișnuită să arate cel puțin ca cea din poveștile tale preferate.

Tot barca te duce și la Parcul Național “Les Calanques”. Stânci înconjurate de mare, dar pe care o înconjoară la rândul lor. Trăiesc într-o simbioză și-o armonie, pe care doar în natură le poți întâlni atât de des. Ai de încărcat niște baterii? Găsești aici “priza” cea mai potrivită.

La mică distanță de freamătul Marsiliei se află unul dintre locurile în care s-a născut pictura modernă. Impresionismul, fauvismul și cubismul, toate au legătură cu cartierul L’Estaque. Apropo, “L’estaque” este denumirea provensală dată inelului acela gros de metal de care se prind bărcile când acostează. “Le chemin des peintres” i-a găzduit rând pe rând, cam pentru o jumătate de secol, pe Cézanne, Braque, Derain, Dufy, Monticelli, Marquet, Renoir, Guigou și Friesz, iar ție o să îți așeze pașii pe urmele lăsate de pașii lor. Și-o să te lase să te bucuri de culorile și de lumina, care odată i-au atras aici și i-au inspirat. Cézanne îi scria prietenului său Pissarro despre acest loc că-i ca un joc de cărți: acoperișurile roșii contra mării albastre.

Nu rămâne în Portul Vechi. Este fermecător, da, dar străduțele orașului te vor conduce pe coline către atâtea și atâtea “bobo”-uri (“bourgeois bohemian”), care-or să te transforme-n poet, vrei, nu vrei. Iar dacă ești încălțat comod, urcă până la Notre-Dame de la Garde, biserica romano-bizantină așezată pe cea mai înaltă colină a Marsiliei. O să poți cuprinde de-aici în priviri orașul întreg.

“Criminali” au fost până la urmă în Marsilia doar ochii unui copil, căruia i-am înapoiat fluturașul de badminton de-mi căzuse și mi se prinsese în păr și care, drept răsplată, m-a lăsat să îl fotografiez. Ah, da, și micul dejun marocan, care m-a făcut să-mi ling degetele și să mai cer o porție. Orașul ăsta mi s-a băgat pe sub piele, mi s-a prelins în suflet și acolo a rămas.

Merci beaucoup et à bientôt!

Închis sau deschis?

Am stat la pândă vreo câțiva ani ca să se potrivească Paștele cu finalul lunii aprilie, iar anul acesta mi s-a legat dorința, așa că uite-mă în mijlocul pădurii Hallerbos în Belgia. De ce am vrut să ajung musai la sfârșit de aprilie? Pentru că atunci coboară magicul în pădure. Se-nvelește pământul cu o pătură de flori și trage-un pui de somn cât timp te afunzi tu în nemărginerea pădurii și îți lași retina inundată de culoare.

Spune-mi cum îți place movul, mai intens sau mai blând? Pentru că în funcție de alegerea pe care o faci, o să știi când ar fi mai bine să te pui la drum. Totul se învârte în jurul datei de 20 aprilie și durează în medie 10 zile. 10 zile în care ești înconjurat de liniștea colorată a unei păduri în vârstă, dar cu arbori tineri. Știe pădurea asta atât de bine să-ți alunge angoasele, apăsările și ce mai ascunzi tu prin inimă sau prin minte. Te reciclează.

Așa, deci cum zici că-ți place movul? Mai închis? Păi atunci, organizează-te să ajungi un pic înainte de 20 aprilie, iar dacă vrei lila în fața ochilor, păstrează-te pentru a doua parte a celor 10 zile.

Locul îl găsești la 17 kilometri de Bruxelles, iar de la gara din Halle poți lua inclusiv o Blue-bike, pe care s-o pedalezi până la muzeul din pădure. Nu-ți pot promite c-ai s-o-ntâlnești pe Albă ca Zăpada sau măcar pe vreunul dintre pitici, dar pot să bag mâna-n foc că o să petreci câteva ore de basm printre copacii, care parcă-și întind ramurile să te-mbrățișeze. Liniștea îți este tulburată doar de niște ciripituri, însă ele n-or să facă altceva decât să te adâncească în basm.

Încrede-te în poteci. Sunt prietene bune, te vor duce și întoarce printre perdele verzi, printre foșnete. Se lasă cu mângâiat de urechi. Or să te rătăcească cât să uiți de orice neliniște sau teamă. Și-or să te aducă înapoi cu inima veselă și mintea curată. Bine, n-ai cum să scapi, o să vrei să te întorci în pădure de cum ai ieșit din ea. Ești pregătit acum să reiei drumurile obișnuite ale lumii, iar cărările magice ale pădurii te vor aștepta oricum mereu.

Pădurea are propriul ei site, unde vei găsi o grămadă de informații utile și vei putea inclusiv urmări sezonul de înflorire în timp real. http://www.hallerbos.be îi zice. Eu am vrut doar să-ți deschid apetitul. Să mergi și să-mi povestești și tu apoi ce ai simțit. Mulțumesc!

¿Qué horas son, mi corazón?

Încălțată cu bocancii copiilor Căpitanului Grant, cu un milion de emoții care-mi alergau prin vene și cu rucsacul plin de speranțe, am făcut drumul la care am visat dintotdeauna. Drumul până la Capătul Pământului și înapoi. Ce s-a întâmplat cu toate speranțele îndesate în bagaj? Păi, odată ajunsă în Patagonia, le-am putut privi în ochi, atinge, mirosi, absorbi prin toți porii. Mi-au devenit realitate pentru două săptămâni.

Am lăsat în urmă străzile înghețate ale Bucureștiului pentru vara duioasă a Americii de Sud. Am ajuns în Ushuaia, acolo unde pământul se termină, iar copiii nu știu ce este aceea o umbrelă pentru că la Capătul Pământului nu plouă. Fin del Mundo îți așază la picioare Țara de Foc cu apele ei incredibil de albastre, poteci șerpuite prin păduri și îți înlesnește întâlnirea cu cel mai cel poștaș din câți ar exista. Stă în spatele tejghelei, te privește pe sub ochelari și îți zâmbește printre mustăți în timp ce îți lipește și ștampilează în pașaport dovada că ți-au ajuns picioarele până acolo. Este însă un pic ciufut și va da pe toată lumea afară din oficiul poștal, îl va închide și se va întoarce când îi trece supărarea dacă o să i se pară că e prea multă gălăgie. Nu-l necăji, păstrează-i zâmbetul ascuns între mustăți.

Tot în Tierra del Fuego o să auzi povești cu castori. Au fost aduși pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, castori din Canada, gândindu-se omul că așa ar putea face niște bani din vânzarea blănii. Castorii nu au avut însă aceeași părere. Adaptându-se noului teritoriu, nu le-a mai crescut blănița lungă așa cum spera omul și s-au și înmulțit într-o asemenea măsură încât s-a stricat echilibrul zonei. Iar de ani încoace, argentinienii și chilienii încearcă, dar nu le prea iese, să găsească o soluție pentru a descrește numărul castorilor. Timp în care castorii tot ronțăie copacii.

Copaci de după care te-ai aștepta parcă să apară un aborigen. Dar nu, nu mai sunt triburi în Patagonia. Oamenii triburilor trăiau goi. În lumea lor era bine așa, se adaptaseră frigului. Au fost însă “descoperiți”, îmbrăcați, le-a fost schimbat regimul alimentar, iar după 60 de ani a murit și ultimul dintre ei.

Îmi pare rău pentru poveștile astea triste, dar sunt tot ale noastre.

Pe Canalul Beagle, Onashaga cum îi spun localnicii, te așteaptă lei de mare somnoroși și cormorani curioși, pinguini și pescăruși mâncăcioși. Farul Les Éclaireurs înfipt în mijlocul canalului pare, dar nu este totuși Farul de la Capătul Lumii la care se referea Jules Verne. Acela este un altul, îi zice Farul San Juan de Salvamento și-l găsești pe Isla de los Estados. Asta nu-i răpește însă din farmec. Și nu-l deranjează deloc sforăitul leilor de mare care-i intră pe ferestre și nici faptul că îl fotografiezi din toate unghiurile.

Bărcuța o să uța-uța printre necuvântătoare pe ritmurile valurilor. Ai cumva nevoie de ceva care să-ți aline răceala aia care a dat peste tine când îți era lumea mai dragă? Jur că n-o să-ți mai vină să strănuți cât timp o să-ți cânte nenea artistu’ de pe barcă. Măcar pentru că n-ai vrea să-i strici reprezentația. Nici lui și nici balenuțelor care-or să se răsfețe printre valurile de care ziceam.

Bun, o să mă mut puțin din Argentina în Chile, dar rămân în Patagonia. Am trecut Strâmtoarea Magellan, le-am făcut cu mâna delfinilor cu chef de zbenguială, care se luaseră la-ntrecere cu barca în care mă aflam și am ajuns în Punta Arenas. Abia o să aștepți să te pierzi pe străduțele orășelului ăsta cochet și colorat, promit. Și dacă străduțele nu-ți sunt de-ajuns, le poți da într-o zi pe o călătorie pe Insula Magdalena, unde te vor aștepta colonii de pinguini, dornici să lege noi prietenii.

Mai departe, drumul m-a dus în Puerto Natales. Tot în Patagonia chiliană, orășelul se află la o aruncătură de băț de Parcul Național Torres del Paine, declarat de UNESCO drept Rezervație a Biosferei. Oricât ai fi citit înainte, oricâte fotografii ai fi văzut, n-ai să fii niciodată pregătit pentru atâta frumusețe câtă o să ți se reverse aici în fața ochilor. Fii pregătit însă ca vântul să bată și cu 120 km/oră, sunt zone în care aproape că te ia pe sus. Parcă ai fi aspirat, cam asta este senzația pe care ai s-o încerci. Dar chiar așa, cui îi place să rămână cu picioarele pe pământ?

Culorile apei și ale cerului or să te facă să crezi că ești pe o altă planetă, pe una ai cărei locuitori se încăpățânează să se poarte frumos cu ea. N-ai să găsești coșuri de gunoi, o să porți resturile cu tine până la ieșirea din parc. Face bine și la suflet, și la conștiință.

Mă voi întoarce acum în Argentina, următoarea oprire: El Calafate. Da, clar, nu rata un pahar, două, trei de Calafate Sour niciunde pe unde te-ai afla în Patagonia. Și nu doar pentru că legenda spune că dacă bei un pahar din cocktail-ul ăsta, o să te reîntorci cu siguranță pe-aici, dar este și al naibii de bun. Dar stai așa că mâine urcăm pe munte, mai bine lăsăm cocktail-ul să ne aștepte până ne-ntoarcem. După ce ne bucurăm puțin de dimineață prin grădină, o luăm din loc către El Chaltén, de unde pornim ascensiunea domnului munte Fitz Roy aflat în Parcul Național Los Glaciares.

Pădurea te va răcori o vreme și te va lăsa să tragi cu ochiul printre crengi la crestele dantelate între care te vei afla și tu ceva mai târziu. Nu a fost ușor, dar nu am regretat niciun bolovan întâlnit în cale, pe care a trebuit să îl depășesc, nicio picătură de sudoare pierdută, nicio respirație, uneori, abia șoptită. Bucuria pe care o trăiești când ajungi sus este deplină, ai îmbrățișa muntele și ai săruta lacul pe care acesta îl înconjoară, dac-ai putea. Aaaa, vreau înapoi.

N-ai uitat de Calafate Sour-ul care te-așteaptă, nu-i așa? Bucură-te de el și de seara blândă de vară, iar în lumina absolut minunată a dimineții, pornește-o din nou din El Calafate, de această dată către Perito Moreno, ghețarul care nu scade, ci crește în dimensiune cu fiecare an. Se “îngrașă” cu vreo 2 metri pe zi, dar nici că-i pasă. Și pe cât de grăsan, pe atât de prietenos este. O să te lase nu doar să-l privești, dar chiar și să-i urci pe spate. Bine, o să-ți taie și răsuflarea de cât de frumos e, dar te descurci tu cumva. Ai în fața sau sub tălpile tale un bătrânel de vreo 18.000 de ani. Dacă te roagă să îl scarpini un pic între țepi, o faci. O merită din plin. Și, oricum, o să-ți ofere în schimb un spectacol pe care n-ai să-l uiți vreodată. Bucăți de pe marginea ghețarului se desprind cam la fiecare jumătate de oră și se aruncă în albastrul ireal al lacului. Muzică pentru urechile și sufletul tău.

Am băut Calafate Sour, acum mă aștept ca legenda să nu mă fi mințit. Muchas gracias până data viitoare!

Aula de natação

Cel mai îndrăzneț curcubeu locuiește între crestele înșirate între Pico Arieiro și Pico Ruivo. Faci dreapta după o stâncă, îți iese-n cale, faci stânga după o alta, hop și el. Iar când veți fi față în față, o să îți arunce toate culorile în brațe de-o să uiți de tot greul sutelor de scări urcate și coborâte. Și norii or să-ți coboare pe umeri și-or să te-atingă într-o mângâiere pe care o să ți-o tot amintești apoi.

Călătoria asta între cele două vârfuri este de ținut minte toată viața. Nu-i ușoară, însă pe drum o să te apleci să culegi oregano sălbatic, plămânii îi vei umple cu miros de nori, iar ochii cu secvențe din ceva film SF. Un incendiu a pârjolit cu niște ani în urmă vegetația din apropierea vârfului Ruivo, însă copacii au rămas în picioare. Te încurajează să îți aduni puterile și să ajungi pe vârf.

Madeira e perfectă. Munți, valuri care se lovesc de picioarele lor, dealuri înțesate de podgorii, levadas ce te conduc în inima pădurilor de laur, toate fructele pământului, de la căpșuni și cireșe până la banane și fructul pasiunii. Atât de multe fructe că fiecare sat sărbătorește câte unul. Ador petrecerile portugheze. Simple, autentice, îți fură sufletul. Dar să nu mă îndepărtez de fructe prea tare. Am încercat bananele doar că nu am avut răbdare să aștept să se coacă așa că nu m-au entuziasmat. Se culeg verzi și se coc abia după, eventual la tine în bucătărie împăturite în vreun ziar. În schimb, m-a cucerit iremediabil maracujá. Au 16 soiuri diferite de fructul pasiunii, iar două sunt absolut fabuloase.

Iar dacă vrei să-ți amintești de copilărie, de momentele în care beai nectarul din trompețele și te trezeai cu furnici printre dinți, fă același lucru cu florile de maracujá. Bucurie garantată. Am încercat fructul pasiunii abia cules, în înghețată, în poncha, în semifreddo, dar parcă cel mai mult și mai mult tot în sos mi-a plăcut. Sosul de maracujá turnat peste peștele pane, care stă cuminte în farfurie lângă două banane prăjite. Felul ăsta de mâncare sigur se servește și în Rai. Eu după ce l-am descoperit, aproape că nu am mai comandat altceva. Iar vreo trei feluri de maracujá am adus și-acasă. Pisica o aveam.

Vinul de Madeira este la fel de bun ca vinul de Porto. Probabil că-s frați sau cel puțin veri. Dar nici vinul obișnuit de masă nu-i de ocolit. Am mers la o degustare în São Vicente într-o podgorie aruncată în mijlocul dealurilor verzi, de unde am plecat cu un sfat pe care îl dau și eu mai departe. Vrei să pregătești cina așa că ieși în oraș să cumperi ce-ți trebuie, inclusiv un vin bun. Găsești unul care-ți face cu ochiul. Și te gândești să iei două sticle, una pentru cina din acea seară, iar una pentru data viitoare. Nu, vinul nu se cumpără ca să fie păstrat, ci ca să fie băut. Bea ambele sticle la cină 😀

Nu ocoli nici Santana, sătucul cu căsuțe colorate, rupt dintr-o poveste. O să-i întâlnești și bunicile, care îți vor dărui cu bucurie o îmbrățișare sau un bolo do caco abia scos de pe piatra încinsă de jar. Îi zice bolo, adică prăjitură, da-i de fapt o pâinică, un soi de turtă care merge de minune cu brânză sau cu niște unt cu usturoi. Au însă și un bolo dulce, cel de mel, adică cu miere. O nebunie, jur!

Iar dacă tot ești în Madeira, dă o fugă și în insula vecină, în Porto Santo. Bucură-te de nisipul fin și de o sangria, fă o tură cu bicicleta, lasă valurile să-ți inunde urechile, iar soarele să-ți răsfețe pistruii. Uța-uța te va duce o barcă dimineața și te va întoarce-acasă seara, numai bine să mergi înainte de culcare să mai mănânci o porție de pește spadă pane cu banane prăjite.

A doua zi, Madeira o să te plimbe printre stânci, o să-ți cânte liniști, o să-ți atingă fruntea de linia orizontului, o să-ți picure cascade-n păr și-o să-ți așeze flori după urechi.

Va face orice să te-ntorci la ea.

A thousand kisses deep

Am stabilit deja că ne plac pisicile, nu? Sigur ne place și Grecia. Și nu are cum să nu ne placă Leonard Cohen. Vai, dar cât de mult i-a plăcut lui Hydra! Sau era vorba de fapt despre Marianne? În Hydra și-a cunoscut și și-a iubit cu năbădăi muza norvegiană. În Hydra și-a cumpărat o casă în anii ’60. Nu avea electricitate și apă curentă, era o casă în ruină. Dar se trezea dimineața, își arunca ochii pe fereastră și îi cădeau în mare. Și tot în Hydra a adus la punctul final primul său roman, The favourite game. Asta după ce i-a zis pe rând Beauty at close quarters: an anthology, Buried snows, Wandering fires, Winged with vain desires. Și cât de bine l-au inspirat insula și femeia că i-am citit cartea de trei ori și tot nu m-am săturat.

Iar Hydra mai este și insula aceea pe care ai să vezi doar două mașini: pe cea responsabilă cu curățenia și pe cea de pompieri, nici o alta neavând acces, ca de altfel nici motocicletele. Paradis așadar pentru pisici, dar și pentru tine. O să-ți umpli plămânii doar cu miros de mare și de mirodenii, plus că nu o să te mai uiți în stânga sau în dreapta când vei vrea să traversezi vreo străduță. Străduțe de piatră printre case de piatră într-un orășel de piatră, care-o să-ți înghită inima. Și-o să o scuipe înapoi de câteva ori mai dornică.

Măgărușii și căluții sunt cei care duc încolo și-ncoace mărfurile abia sosite în port și te mai duc și pe tine dacă ai obosit. Sunt blânzi și dragi și buni, o să îi scarmeni între urechi și-o să-i pupi, presimt. Portu-i mic și așezat parcă într-un amfiteatru. E ticsit cu bărci și bărcuțe colorate și înconjurat de taverne din care-o să pleci rostogolindu-te.

O să drăgălești apoi toate pisicile care-or să-ți iasă-n drum. Iar drumurile astea sunt atât de-albastre: mare, cer, uși, ferestre, peste tot nuanțe de albastru. De-ți vine să te-mbraci în ele. Și îmbrăcată așa să urmărești lângă un pahar de prosecco cum face bâldâbâc soarele-n mare. Că s-a zbenguit destul pe cer toată ziua să te coloreze pe tine, i-o fi și lui somn și dor să viseze.

Nu-i bai, că a doua zi iei bărcuța și ajungi iar pe plajă, îți promit eu. Plajele sunt cu pietricele, dar fie îți închipui că-ți fac masaj, fie lenevești pe un șezlong. Sau mai bine într-un hamac în timp ce mirosul de pini îți răsfață nările. Și nu uita să încerci salata grecească pe plajă. O să găsești în ea inclusiv frunze murate de capere, nu doar fructe. Am devenit fan după ce le-am încercat în Hydra. Le crănțăn uneori doar așa, simple.

O zi am lăsat însă în spate Hydra și toate bunătățurile ei pentru Poros. Sunt la o aruncătură de băț, mă rog, de barcă, una de cealaltă. M-am întors adică printre mașini și motociclete și m-am simțit destul de încurcată din cauza asta. Se lipiseră liniștea și aerul fără noxe de mine, plus că deja uitasem să fiu atentă când traversez strada.

Dar am găsit câteva străduțe fără mult zgomot și în Poros. Le-am urcat și le-am coborât, am respirat din nou albastru, m-am așezat pe scări și am lăsat soarele să mă ardă puțin.

Hydra n-a fost deloc geloasă, m-a primit înapoi fără să clipească. Și mi-a așezat din nou în brațe pisicile ei grase și oacheșe. Să-mi toarcă și să-mi sforăie în urechi și să-mi aducă aminte de versurile astea:

“I loved you when you opened
Like a lily to the heat
You see I’m just another snowman
Standing in the rain and sleet

Who loved you with his frozen love
His secondhand physique
With all he is and all he was
A thousand kisses deep

But you don’t need to hear me now
And every word I speak
It counts against me anyhow
A thousand kisses deep.”

So long, Hydra!

Happyology

Cea mai mare bucurie pe care mi-a făcut-o Islanda a fost să îmi arate coada unei balene. Balenuță care mi-a mai și pufăit de câteva ori în nas. Așa, pe la miezul nopții, de Midnight Sun. Dar mi-a adus și creste și văi colorate cu câte-un lac vârât între ele. Și aproape că nu a fost cascadă de lângă care să nu plec udă fleașcă, însă cu gura până la urechi.

Pe insula asta stă timpu-n loc, pot să jur. Și nu doare nimic oricât de tare-ar bate vântul sau ploaia. Nu te-ncruntă niciun nor, iar curcubeul îți apare-n cale când nu te-aștepți. Poate chiar unul dublu cu puțin noroc. Și e atâta liniște de nici nu mai știi unde s-o pui, ce să faci cu ea. Câte-un tropăit de cai ce te mai trezește din când în când.

Cam tot timpul te-ntrebi dacă ești încă pe Pământ sau dacă nu cumva, visul acela pe care îl ai uneori nu mai este vis și te afli de fapt pe altă planetă. Printre stânci de gheață, pe lângă pereți de apă, aruncat între vulcani ațipiți, care în curând se vor trezi cât să se spele pe dinți pentru ca apoi să mai tragă un pui de somn de câțiva zeci de ani.

Am încercat să aleg între mare și munte, între soare și ploaie, între noapte și zi, între negru și celelalte culori și nu am reușit să mă decid. Dar dacă ar fi să închid ochii și să mă închipui iar în Islanda, aș auzi pietricelele aruncate de valuri la mal. Se lovesc unele de celelalte într-un cântec ce te țintuiește pe plajă. Or fi învățat combinația asta de sunete de la Sigur Rós sau, mai sigur, ei le-au împrumutat de la ele. Parcă nici de respirat nu mai respiri, o face altcineva în locul tău.

Iar islandezii mi-au părut cei mai calzi dintre nordici. Plus că au o mulțime de pisici, ceea ce îi face de-a dreptul adorabili. Și-s foarte senzitivi, atenți la emoțiile celor din jurul lor. Când am ajuns la check-in la întoarcere în aeroport, domnul de la ghișeu m-a întrebat dacă sunt supărată. Nu realizasem că se și vede, dar eram, da. Aș mai fi stat măcar un pic. Mi-a promis că o să se-ntâmple cumva și o să mă întorc. Am râs și l-am crezut.

Și cum să nu adori Reykjavikul? De unde din altă parte mai ai șansa să călătorești către Soare într-o barcă? The Sun Voyager o să te trimită fix în mijlocul acestui vis. Sau poate ai chef de o partidă de șah în plină stradă, pe care o maimuțică o să te lase să o câștigi fără probleme. Ori poate vrei să te îmbrățișeze un nor la apus. Pune-ți o dorință și închide o clipă ochii, sunt mari șanse să ți se-ndeplinească.

Islanda e un basm. Și îți vine tare greu să ieși din el. Dar sunt atâtea motive pentru care să mă-ntorc. Nu doar pentru căluți, balene, cascade și diamantele de gheață de pe plajă, dar și pentru un concert la Harpa, într-o arhitectură la fel de intergalactică precum este întreaga insulă.

Așa, iar acum îl întreb pe domnul de la ghișeu. Când se întâmplă acel ceva și mă întorc? 😀 Eu am fost cuminte, am promis că respect toate regulile și așa am și făcut. 🙂

Poezie

Mhm, poezie de local. Și nu doar pentru că-i așezat la margine de mare, dar așa, cu totul. De la ușă până la masă și înapoi. Dar hai să-ți arăt mai întâi și-ntâi drumul de pe plajă până la restaurant. Ești în  Corsica pe plaja Lotu, adică cu picioarele goale în Paradis. Lași plaja-n spate, treci pe lângă frumusețile astea adormite, mai tragi cu ochiul la valuri, ții poteca drept și, gata, poți să uiți de orice problemă. Intră și lasă-te răsfățat.

Ia loc, lasă valurile alea să-ți mângâie o ureche, iar celeilalte coboară-i scărița să urce niște muzică bună pe ea. Și pregătește-te de lins degete și farfurii. Eu nu am avut rezervare prima oară și m-au apucat toate tristețile când mi-au spus că este totul plin toată ziua. Dar s-au înduioșat și m-au trimis să stau cuminte pe o canapea că poate-poate se eliberează o masă. Iar după 10 minute mă așezam la cea mai frumoasă masă ever.

Dacă nu ai rezervare și nu ai vreme să aștepți să se elibereze o masă până să se ocupe iar, poți mânca totuși un sandviș la bar, n-or să te lase să pleci trist de la ei. Bun, și-acum bucuria din farfurii. Să știți că și eu salivez, nu aruncați cu roșii. Sau puteți să aruncați, că-mi plac. Și încă mult de tot.

Ah, cred că mai am câteva fotografii. Încerc să țin sub control situația și să nu-mi iau bilet de-ntoarcere chiar acum. Mai aștept un pic, timp în care rememorez freamătul fiecărei papile gustative. Creveții aștia gigant sunt un vis, dar nu vei afla rețeta, rămâne în familie.

Nu știu să nu-mi fie dor. O să mi se facă și-o să mă întorc. La Cabane du Lodu o să-mi îndulcească tot, știu eu. Gust, respirație, gânduri.

Vi ringraziu!

Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune, care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral, care se aude din boxe alături de sunete de pian și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am avut timp însă să aflu că are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că: