Poezie

Mhm, poezie de local. Și nu doar pentru că-i așezat la margine de mare, dar așa, cu totul. De la ușă până la masă și înapoi. Dar hai să-ți arăt mai întâi și-ntâi drumul de pe plajă până la restaurant. Ești în  Corsica pe plaja Lotu, adică cu picioarele goale în Paradis. Lași plaja-n spate, treci pe lângă frumusețile astea adormite, mai tragi cu ochiul la valuri, ții poteca drept și, gata, poți să uiți de orice problemă. Intră și lasă-te răsfățat.

Ia loc, lasă valurile alea să-ți mângâie o ureche, iar celeilalte coboară-i scărița să urce niște muzică bună pe ea. Și pregătește-te de lins degete și farfurii. Eu nu am avut rezervare prima oară și m-au apucat toate tristețile când mi-au spus că este totul plin toată ziua. Dar s-au înduioșat și m-au trimis să stau cuminte pe o canapea că poate-poate se eliberează o masă. Iar după 10 minute mă așezam la cea mai frumoasă masă ever.

Dacă nu ai rezervare și nu ai vreme să aștepți să se elibereze o masă până să se ocupe iar, poți mânca totuși un sandviș la bar, n-or să te lase să pleci trist de la ei. Bun, și-acum bucuria din farfurii. Să știți că și eu salivez, nu aruncați cu roșii. Sau puteți să aruncați, că-mi plac. Și încă mult de tot.

Ah, cred că mai am câteva fotografii. Încerc să țin sub control situația și să nu-mi iau bilet de-ntoarcere chiar acum. Mai aștept un pic, timp în care rememorez freamătul fiecărei papile gustative. Creveții aștia gigant sunt un vis, dar nu vei afla rețeta, rămâne în familie.

Nu știu să nu-mi fie dor. O să mi se facă și-o să mă întorc. La Cabane du Lodu o să-mi îndulcească tot, știu eu. Gust, respirație, gânduri.

Vi ringraziu!

Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune, care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral, care se aude din boxe alături de sunete de pian și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am mai avut timp însă să aflu că are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că:

Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂

 

Lucruri simple

Nu mă dau în vânt după ce mănâncă maltezii. Stai așa că n-am început bine. Avem doar gusturi diferite, iar gusturile nu se discută 🙂 Am dat însă peste un local care m-a ținut în loc vreo două ore fără să îmi dau seama când a trecut timpul.

67 Kapitali se numește, îl găsești în Valletta și-ai să te întâlnești aici cu lucruri simple după care o să-ți lingi toate degetele, promit. Nu mă puteam opri din mâncat pâine cu ulei de măsline și parcă cu fiecare dumicat, îmi era mai aproape înțelesul revoluției care a izbucnit în Malta atunci când au crescut taxele la făină.

Brânza de capră cu chutney de mere și stafide mi-a răsfățat simțurile, berea artizanală mi le-a amețit, iar cartofii copți cu mirodenii mi le-au trezit.

Și nu-i doar asta. Atmosfera din bar te lipește și ea pe scaun de uiți să mai pleci. Muzică bună, oameni faini, mese și scaune prietenoase. Ador toate detaliile astea care te năucesc în cel mai plăcut mod. Locuri în care ai sentimentul că ai cunoaște pe toată lumea și că doar niște timp a stat între voi o vreme. Iar acum că v-ați regăsit, să tot curgă poveștile, nu doar berea.

Aș mai vrea o porție, vă rog! Grazzi!

All you need is love. And a cat.

Așa scrie deasupra unei uși din cafeneaua cu pisici “La Compagnie des Chats – bar à chats” din Avignon. Un loc unde găsești mâncare bună, muzică faină, atmosferă cosy și de unde poți pleca cu o pisică la pachet. Adoptând-o 🙂

Mai rătăceam puțin pe străduțe înainte de a ajunge la un spectacol de poezie și pian când mi s-au oprit ochii într-o vitrină. Un Motănescu pe jumătate adormit, pe jumătate indiferent își făcea siesta în spatele unei ferestre dintr-o cafenea. Nu l-am crezut că-i în psihanaliză așa că am intrat să mă conving.

Am dat peste 11 mustăcioase care se plimbau printre și pe sub mese, alergau după câte o mingiuță sau după vreun șoarece închipuit, se gudurau sau pur și simplu leneveau pe un scaun. M-am așezat la o masă și a început joaca. Aproape că și uitam să mănânc. Pe mese vei găsi o broșură în care sunt prinse istorioarele pisicilor pe care le găsești în acel moment în cafenea. Pentru că ideea asta chiar funcționează, iar pisicile sunt adoptate de cei care trec pe aici și se îndrăgostesc de câte-o urecheată.

Regulile cafenelei sunt simple și de bun simț. La intrare te speli pe mâini, ai voie să te joci cu ele cât poftești, să le mângâi, dar nu și să le iei în brațe. Asta cu luatul în brațe se întâmplă doar când dragostea-i atât de mare că îi faci pisicuței casă din casa ta și o adopți.

N-aș mai fi plecat din cafenea. Dar mă așteptau Juliette Binoche și Alexandre Tharaud în curtea liceului Saint-Joseph să-mi facă seara de poveste. Ei doi, poezia și un pian.

Gusturi din pivniță

Fac ce fac și mă trezesc în fața celui mai vechi local din aproape fiecare oraș în care ajung. Și nu pentru că l-aș căuta anume, îmi iese pur și simplu în cale. Iar de cele mai multe ori asta se întâmplă când tocmai începe să mi se facă foame. Așa că de ce nu? Îi trec pragul și mă las surprinsă. Iar în Wrocław surpriza a fost una foarte plăcută. Piwnica Świdnicka, așezat în chiar inima târgului, pare a fi chiar cel mai vechi restaurant din Europa, lăudându-se că primește oaspeți încă din 1273.

Ca să ajungi înăuntru, va trebui să cobori câteva scări sub clădirea Primăriei din Wrocław. Că nu degeaba-i zice “pivniță”. Atmosfera-i tare prietenoasă, la fel sunt și chelnerii. Nu te lăsa păcălit de faptul că în fotografiile pe care le-am făcut pare lejer, dacă nu chiar de-a dreptul liber. Eu m-am nimerit în preajmă tocmai când restaurantul își deschidea porțile așa că am avut noroc. Dacă vrei însă să mănânci aici, fă-ți rezervare sau mergi la scurt timp după ce se deschide localul. Altfel, riști să nu găsești loc.

Dar să ajung la meniu, nu? Mie mi-a fost greu să mă decid, dar am ales până la urmă o porție de Camembert. Și brânza, și para de lângă tocmai fuseseră scoase de pe grătar și așezate lângă dulceață de merișoare. Întoarsă acasă, povestea asta a devenit una din gustările pe care le pregătesc des, cu bucurie și fără să dau semne că m-aș plictisi prea curând să o fac.

Iar pentru că tot văzusem prin meniuri că polonezii ar mânca la o masă o jumătate de rață odată, am zis să mă-ncumet și eu. N-a fost să fie însă în acea zi pentru că nu aveau jumătăți, ci doar pulpe de rață. Așa că a fost pulpă de rață pe varză roșie cu niște chestii făinoase tipice pentru Silezia și măr copt cu merișoare. Cam bun. Da, da, și un pahar din berea casei, singura de altfel pe care o vei găsi aici. Cum o preferi tu, blondă sau brună, dar doar berea casei se bea. Bine, atunci când s-a deschis și o vreme după, doar asta și puteai să faci în pivniță. Să bei bere. Și să stai la povești cu prietenii, firește.

Dacă am mai avut loc și pentru desert? Nu, de data asta nu. Dar am tras cu ochiul în meniu și zic că au o prăjitură cu brânză, sos de vanilie și sos de ciocolată pregătită după o rețetă veche poloneză. Și mai au și ștrudel cald de mere cu înghețată de vanilie. Îmi povestești tu cum sunt. 🙂

Unele lucruri chiar durează. Și mă bucur să văd asta. Mulțumesc, Wrocław!

Gustoșenii

Treci pe lângă Señor Cervantes, vă salutați și te așezi la o masă pe terasa Cervecería El Trébol. Să te bucuri de soarele care se răsfață la tine în farfurie împreună cu tot felul de bunătăți. Dar nu așa de capul tău. Te întâmpină la intrare un afiș în care ești avertizat că dacă te așezi la o masă care nu este încă strânsă, riști să te murdărești. Iar ei știu că nu ți-ar plăcea să ți se întâmple una ca asta. Așa că ești rugat să aștepți să fii invitat și condus. Fii pe pace, nu durează mult așteptarea.

Iar așteptarea îți va fi răsplătită oricum cu vârf și îndesat. Eu una aș fi comandat cam tot ce aveau în meniu, dar nu am putut să mănânc totuși atât de cu vârf și atât de îndesat. 😀 M-am oprit la selecția de tapas (Montes de Toledo) și pentru că mi-a căzut cu tronc tigaia cu pepene galben și bacon (Migas Manchegas), am comandat-o și separat.

Dacă vrei însă să încerci altceva, poți alege carne de vacă, coaste sau cârnați, toate la grătar cu sos Chimichurri, un amestec din pătrunjel, usturoi, oregano, ulei și oțet. Vegetarienii nu sunt nici ei uitați. Au pentru ei o combinație de legume la grătar cu sos Romesco făcut din nuci și ardei roșu. Și să nu uit de desert! Ponche Toledano? Dacă îl încerci, să-mi povestești și mie cum ți-a plăcut, bine? 🙂

Vrei să te lingi pe degete în Toledo într-o după-amiază senină, într-un loc retras din fuga pașilor, pe o terasă șic așezată într-o piațetă cu o arhitectură care te va trimite într-o poveste? Acesta-i locul.

Dacă însă desertul de la Cervecería El Trébol nu a fost îndeajuns sau dacă te împinge pofta de dimineață către o cafea, nu o rata pe cea de la El Café de las Monjas. Găsești cafeneaua pe Calle Santo Tome nr.2 la o scurtă plimbare de Muzeul El Greco. Te va aștepta o suită întreagă de măicuțe dulci și aromate, numai bune de ronțăit. Vei găsi aici și toate prăjiturile tradiționale din zonă, foarte proaspete și bine pregătite. Atenție la cea cu marțipan! Dă dependență. 😀