Emoții

Nu m-am îndepărtat prea tare de Copenhaga. Am urcat doar bicicleta în tren, după câteva stații am schimbat trenul cu un altul și după iar câteva am coborât în Humlebæk, un fost sat de pescari. În plin verde și albastru, în mijlocul unei mări de liniște și cu Marea Baltică la picioare.

Ținta era Louisiana Museum of Modern Art, însă a meritat cu vârf și îndesat fiecare clipă petrecută aici. De la bicicleala pe coclauri și picnicul la malul mării până la emoțiile puternice provocate de întâlnirile cu “Gleaming Lights of the Souls” a lui Yayoi Kusama sau cu  figurile filiforme ale lui Alberto Giacometti.

Fără să stau vreun moment pe gânduri, cred că Louisiana Museum of Modern Art este spațiul cultural care m-a provocat cel mai intens până acum. Numele muzeului vine de la numele celor 3 soții pe care le-a avut Alexander Brun, proprietarul inițial al locului. Da, pe toate 3 le-a chemat Louise 🙂

N-ai să găsești aici doar expoziții permanente sau sezoniere de artă modernă, muzeul exprimă un concept viu despre artă și cotidian în același timp. Arhitectura, designul, fotografia, filmul, toate sunt la ele acasă.

Poți lua prânzul în cafeneaua muzeului sau te poți așeza pur și simplu în curte, pe jos, la un picnic spontan, relaxa în bătaia brizei, iar către seară ai face bine să te întorci în curte ca să nu pierzi vreun concert, o dezbatere, un atelier sau o lectură de poezie. Arhitecții Jørgen Bo și Wilhlem Wohlert au integrat modernismul anilor ’50 într-un spațiu natural perfect, împrietenind ideal construcția cu natura.

Mi-a plăcut mult, mult de tot. Abia am reușit să mă desprind. M-aș fi ascuns sub o masă pe undeva sau după vreun copac și-aș fi rămas acolo și după ce ar fi închis. Până dimineața. Sau pentru totdeauna.

Poate fac asta data viitoare.

Aripi

Tocmai mi-a trecut prin minte un gând de vacanță activă pentru anul viitor, iar gândul ăsta a adus după el un altul dintr-o călătorie deja trăită. Abia aștept să-mi redescopăr aripile, să le deschid și să zbor din nou. Așa cum am făcut-o în Ölüdeniz, locșorul care-mi umple amintirile de albastru, de înălțimi și de plutiri.

Să aștepți pe vârf de munte în șuierat de vânt să-ți iei zborul peste creste și păduri, apoi să ajungi deasupra valurilor și a infinitului pentru ca în final să reatingi pâmântul, aterizând lângă plajă, este cea mai dulce așteptare.

Am făcut-o și eu de șapte ori. Șapte ori în care am îmbrățișat adieri și liniști, culori și bucurii, m-am închipuit vultur și m-am simțit nemuritoare.

Toate emoțiile astea merită retrăite așa că mă voi reîmprieteni cu parapanta cât de curând. Când te năpădesc dorurile, nu are niciun sens să li te opui. Deshide-le ușa și lasă-le să intre. Ți se vor așeza pe inimă și-o vor face să cânte.

Teşekkürler, Ölüdeniz! Até ao Verão, Madeira! 🙂

De-a carnavalul

Veneția mea este fabuloasă de carnaval. Este frumoasă, da, și în afara lui, dar o ador când vine vremea măștilor. Cu tot cu ploile care te udă până la piele și ți se înghesuie inclusiv în cizmele de cauciuc pe care, iată, le-ai luat cu tine degeaba.

Străduțe ticsite de oameni, culoare și energie, la asta să te aștepți. Măștile se vor lăsa cu răbdare privite, fotografiate, iar unele dintre ele, cele îndrăznețe, te vor lua în brațe. Ești liber să intri în orice poveste îți face cu ochiul și să visezi cât te ține imaginația.

Nu vei avea o clipă să te plictisești, la fiecare pas pe care-l vei face se va întâmpla câte ceva. Un zbor deasupra Pieței San Marco, fie că va fi un înger, un leu, un măgar sau un vultur, concursuri de măști, feeria-spectacol pe apă când sute de bărci vor face neîncăpătoare canalele Veneției, îi vor lumina și colora noaptea, ateliere de confecționat costume, “Festa delle Marie” în care se va alege cea mai cea dintre cele 12 frumoase ale provinciei, muzică, teatru și poezie.

Dacă vei găsi și ceva liniște în caruselul în care te aruncă festivalul? Da, când te aștepți mai puțin 🙂 Tot așa și cu soarele. Când crezi că te-a uitat, o să-ți răsară-n drum după vreun colț.

Nu mă las niciodată nemascată sau nepictată. Cu ochii acoperiți de culoare și bucurie, mă pierd printre străduțe și măști, mă hrănesc cu fiecare zâmbet pe care-l întâlnesc și mă îmbăt cu fiecare pală de vânt sau cu vreo bătaie din aripi de pescăruș.

Iar cum se încheie carnavalul, cum mi se face dor de el. La natura fantastica, te reaștept!

Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

Răsfăț

De această dată nu-i un loc, este o stare. Starea pe care mi-au dat-o doi oameni și o pasăre. Voiam să revedem Porto de undeva de sus, dar din alt unghi decât o făcuserăm până atunci așa că ne-am așezat pe iarbă la întâmplare. Iar întâmplarea a făcut ca în fața noastră să stea deja un trio: el, ea și papagalul pupăcios. Mi-au lipit cei trei așa un zâmbet pe față că nu l-am mai scos toată ziua. O să încerc să vi-l explic mai bine prin imagini. Iată-i!

Dragii de ei! 🙂

Cu ochii larg deschiși

La atelierele cu diverse obiecte lucrate de mână îmi zboară gândul când mă gândesc la Riga. Le găsești pe străduțele din Centrul Vechi al orașului, unul mai cochet decât altul. Iar cum treci pragul vreunuia dintre ele, cum pășești parcă într-o altă lume care te întâmpină cu tot felul de istorioare.

12304265_10207210430953175_5421691645858942709_oPrin mâna aceea care naște, de exemplu, o păpușă, va ajunge la ea o parte din sufletul celui care-o zămislește. Uite-așa ochii ei mari vor începe să îți vorbească, te vor face curios să afli ce-ar mai avea de spus și numai ce te trezești ieșind din atelier cu ea de mână. Și n-ai să regreți. 🙂

Vânt, soare, mare

Dacă ar fi să închid ochii și să mă imaginez în Napoli, m-aș “vedea” cocoțată pe unul din zidurile Castelului dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș. Bine, ar veni un nenea să mă certe că m-am suit acolo, să-mi spună că nu am voie și să fac bine să mă dau jos. Dar eu tot aș reuși să mă cocoț până ar apărea el.

10559789_10203701672836415_947713761926887477_nÎmi place cum bate vântul în acest loc, cum te urmărește soarele oriunde te-ai duce, cum râde către tine marea cu tot albastrul ei.

Hai să vă spun și ce zice legenda despre numele acestui castel. Pentru că îl cheamă “Castelul Oului”, nu? Eh, Virgiliu (da, poetul care a zămislit Eneida) s-a gândit să ascundă un ou undeva în castel. Oul cu pricina a fost așezat într-o carafă de cristal, iar carafa închisă într-o cușcă aurită. Mare grijă să nu spargi oul când ajungi în castel și dai peste el. S-ar distruge castelul și odată cu el întregul oraș. Așa zice legenda.