Am mai urcat un munte, am mai văzut o mare

A dat nerăbdarea peste mine și mă grăbeam să-mi fac măcar în gând bagajele pentru Galway, oraș care-i Capitală Culturală Europeană anul acesta și în care o să mă prindă începutul primăverii. Dar mi-au fugit gândurile într-o altă astfel de capitală și într-o altă primăvară. Marsilia este orașul în care am renunțat să mă mai uit prin hărți ca să-mi găsesc drumul, oricum mai mult mă încurcau. Și ce să vezi? Nu doar că nu m-am rătăcit, dar am ajuns în locuri absolut fermecătoare. Așa, bazându-mă pe propriile simțuri și atât.

Tot în Marsilia mi-am înfrânt și niște frici. Îi spusesem unui prieten francez că am de gând să ajung aici, iar el, în loc de recomandări, mi-a oferit niște spaime la pachet: “Vaaaiii, cum? Te duci în Marsilia? Dar este orașul cu cea mai mare criminalitate din Franța. Cum să te duci acolo?”

Și m-am dus.

Criminalitate? Nu știu pe unde a stat ascunsă. Eu am găsit oameni calzi, culoare, poezie, forfotă cu ritm și povești de-nșirat de dimineața până seara. Ah, cum sunt diminețile în port! Când vin pescarii cu ceea ce le-a oferit marea mai bun și mai bun și își răstoarnă năvoadele din care cad pești, scoici, scoicuțe, melci și langustine, gustoșenii care ajung apoi direct pe tarabele din piața volantă răsărită lângă doc, iar mai departe la tine-n farfurie.

Știu, tocmai ce am salivat și eu. Și-ai să găsești în piața asta volantă nu doar pește și fructe de mare, dar și condimente prin care să le rostogolești când le pregătești la tine-n bucătărie. Plus că primești toate sfaturile din lume despre cum ai putea găti ce-ai cumpărat. Am zis deja că-s mișto oamenii, așa-i?

La ce să te-aștepți atunci când mergi într-un oraș în anul în care el joacă rolul de Capitală Culturală Europeană? Păi, dacă o faci, or să te copleșească evenimentele. Orașul freamătă pe interior, dar și pe străzi, făcând aglomerația aproape insesizabilă.

Îți fură cam tot ce ai: ochi, suflet, minte, inimă. Pe mine m-a așezat în fund pe trotuar în fața unui el și a unei ea, care cântau la tot felul de instrumente de nici nu le-am putut ține numărul și nici nu le-am recunoscut pe toate. Și m-a ținut așa lipită de asfalt vreo două ore și jumătate, cât a durat spectacolul. Nu-mi amintesc dacă am clipit sau nu în tot timpul ăsta, dar de mișcat sigur nu m-am mișcat. Așa funcționează vrăjile, cred. Te prind și nu-ți mai dau drumul.

Totul s-a petrecut sub niște sori construiți din metal, în interiorul cărora peste zi arseseră bucăți de lemn, iar acum, pe seară, lemnele erau deja jar încins. Ce lumină! Ce apus! Magic, alt cuvânt nu-mi vine-n minte.

Marsilia mai are de oferit și o călătorie printre paginile uneia dintre cărțile copilăriei tale. Așa-i, la Contele de Monte-Cristo mă refer. Iei o barcă, ajungi la Château d’If, scrutezi o vreme zările, apoi intri în celula lui Edmond Dantès și te gândești la Mércedes, la Napoleon sau la cum să evadezi din lumea obișnuită. Sau și mai bine. La cum să faci ca lumea obișnuită să arate cel puțin ca cea din poveștile tale preferate.

Tot barca te duce și la Parcul Național “Les Calanques”. Stânci înconjurate de mare, dar pe care o înconjoară la rândul lor. Trăiesc într-o simbioză și-o armonie, pe care doar în natură le poți întâlni atât de des. Ai de încărcat niște baterii? Găsești aici “priza” cea mai potrivită.

La mică distanță de freamătul Marsiliei se află unul dintre locurile în care s-a născut pictura modernă. Impresionismul, fauvismul și cubismul, toate au legătură cu cartierul L’Estaque. Apropo, “L’estaque” este denumirea provensală dată inelului acela gros de metal de care se prind bărcile când acostează. “Le chemin des peintres” i-a găzduit rând pe rând, cam pentru o jumătate de secol, pe Cézanne, Braque, Derain, Dufy, Monticelli, Marquet, Renoir, Guigou și Friesz, iar ție o să îți așeze pașii pe urmele lăsate de pașii lor. Și-o să te lase să te bucuri de culorile și de lumina, care odată i-au atras aici și i-au inspirat. Cézanne îi scria prietenului său Pissarro despre acest loc că-i ca un joc de cărți: acoperișurile roșii contra mării albastre.

Nu rămâne în Portul Vechi. Este fermecător, da, dar străduțele orașului te vor conduce pe coline către atâtea și atâtea “bobo”-uri (“bourgeois bohemian”), care-or să te transforme-n poet, vrei, nu vrei. Iar dacă ești încălțat comod, urcă până la Notre-Dame de la Garde, biserica romano-bizantină așezată pe cea mai înaltă colină a Marsiliei. O să poți cuprinde de-aici în priviri orașul întreg.

“Criminali” au fost până la urmă în Marsilia doar ochii unui copil, căruia i-am înapoiat fluturașul de badminton de-mi căzuse și mi se prinsese în păr și care, drept răsplată, m-a lăsat să îl fotografiez. Ah, da, și micul dejun marocan, care m-a făcut să-mi ling degetele și să mai cer o porție. Orașul ăsta mi s-a băgat pe sub piele, mi s-a prelins în suflet și acolo a rămas.

Merci beaucoup et à bientôt!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s