Albalbastru

Și verde. Dar când vrea să îmi treacă prin minte, Corsica așa apare de cele mai multe ori: în alb și-albastru. Și trece des. O aștept tot timpul cu nările larg deschise pentru că cel mai dor îmi este de mirosul de pin. Mi se mai face dor să mă învârt până amețesc în turcoazul mării, să mă ardă soarele prin vii, să tai un pepene galben mic și rece, să mi se lipească degetele între ele în timp ce mănânc smochine și să nu am altă grijă decât pe aceea să nu pierd ultima barcă la întoarcerea de pe plajă.

Pentru că nu ai cum altfel să ajungi pe plaja Saleccia sau pe plaja Lotu decât cu barca din Saint Florent. 20 de minute și poți apoi să îți lași picioarele să se scufunde în nisip, iar simțurile să învie. Ai ajuns în Rai, da.

Corsica e magică, îți fură sufletul și ți-l ascunde. Pe după castani, pe sub dune de nisip, printre culorile de pe aripile unui fluture bețivel, care tocmai ți-a băut berea. Mă rog, n-a băut-o el singur chiar pe toată, ceva ceva ți-a mai lăsat și ție. De mâncare nu se atinge, el trăiește cu praf de zâne. Cu praf de zâne și cu bere.

Pe fiecare din cele două plaje o să găsești doar un restaurant. Despre La Cabane du Lodu găsești aici detalii poetice: https://cararihaihui.net/2019/08/21/poezie/

La A Piniccia di Saleccia toată poezia a făcut-o fluturele cu care am împărțit, da, berea. A fost minunisimă și mâncarea, dar fluturele o să îmi bată mereu din aripi prin amintiri.

Corsica e magică și pentru că e sălbatică. Sau poate tocmai de aceea.

De stat am stat în Bastia, iar de aici am început să cutreier în toate direcțiile. Nu am mai avut timp și pentru Ajaccio, dar Napoleon e înțelegător, știu eu.

Am închiriat apartamentul la doi pași de port așa că aproape fiecare dimineață m-a găsit printre bărci și bărcuțe. Unele erau pregătite să o pornească împreună cu prietenii lor, pescarii, să caute ce ar fi avut marea de oferit în ziua aceea, iar altele așteptau doar să-și ducă amicii pe vreo plajă la făcut bâldâbâc în valuri și rumenit la soare. Tot în port m-au găsit și serile. De obicei, în fața unei prăjituri cu ciocolată.

Bastia îți aduce aminte mult de Italia. Nici nu ar avea cum să nu o facă. Corsica, înainte să fie franțuzoaică, a fost italiancă, însă italienii au cedat-o ca să stingă o datorie pe care o aveau față de Franța. Corsica a fost și independentă câțiva ani, timp în care femeile au avut drept de vot, iar învățământul a fost gratuit. Când și-a pierdut independența, nu doar că învățământul nu a mai fost gratuit, dar nu a mai fost deloc. Universitatea din Corsica a fost reînființată abia acum vreo 40 de ani și asta pentru că se pleca la Marsilia și în alte orașe din Franța să se învețe, iar statul francez nu mai voia să suporte el taxele pentru studiile corsicanilor. E greu tare să fii liber.

Saint Florent este mai mic ca Bastia și are mai multe accente franțuzești. Nu doar restaurantele pescărești sunt super yummy, dar nici băcăniile nu sunt de ratat. Totul în Corsica este bio, totul are gust. O să găsești roșii miammiam, la fel și smochine, cireșe, iar în octombrie clementine. Și nu mai zic că îmi fac poftă singură.

Da, firește că am întâlnit-o pe vulpea din Micul Prinț. Doar am zis că-i magică Corsica. Și pe Ferdinand, și pe Vagabond, doar că nu era tocmai vagabond. Numa’ fericit că poate alerga liber prin vii și pe oriunde.

Și au mai fost. Ba niște capre, care, ironie sau nu, dar mi-au mâncat sandvișurile cu brânză de capră, ba niște porcușori sălbatici, care căutau prin pădure ca și mine, castane.

Corsicanii nu doar că au grijă de tot ceea ce îi înconjoară, că încearcă să fie pe cât de puțin invazivi cu mediul, dar îi sunt recunoscători naturii la fiecare pas. Pe zidurile bisericii Saint-Michel de Murato, despre care legenda spune că ar fi fost costruită de îngeri într-o singură noapte, nu o să vezi sfinți, ci siluete de animale. Așa au vrut corsicanii să le mulțumească celorlalți locuitori ai insulei pentru ajutorul dat mai mereu.

Aaaa, și ce frumos îi zice soiului de struguri de vin roșu plantat cel mai mult în Corsica! Niellucciu. Era să îmi botez o pisică așa, atât de mult îmi place cum sună. Bine, și gustul e bun tare. Mi-a spus ghidul, cu care am făcut un tur prin viile din Patrimonio ca, perioada cea mai bună pentru degustat vin este între 10.30 și prânz. Nu l-am contrazis.

Și apropo, corsicanii și-au refăcut podgoriile după ce au fost aproape distruse de unii și alții, care au venit în Corsica pentru că viile ei nu fuseseră atinse de bolile care bântuiau prin Europa și care au vrut să producă mult și prost. Acum vinul corsican este iar bun de nu-ți vine să pui paharul deoparte și câștigă premii pe oriunde ajunge.

N-am ocolit nici Les Calanques de Piana, aflate în situl “Golful Porto”, parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Ne-au bătut inimile împreună, am rămas cu gura căscată (eu) și mi s-au inundat ochii cu frumos.

Nu m-aș mai fi dat plecată din Corsica. Am pus însă înainte de despărțire piciorul și în sudul insulei, în Bunifaziu, acolo unde se vorbește un dialect genovez și unde se petrece o parte din acțiunea din Vendetta a lui Guy de Maupassant.

Am umblat din înghețațerie în înghețațerie, am uitat de mine pe falezele albe, m-am imaginat pescar îndrăgostit, i-am înconjurat formele și mi-a fost dor de Corsica, acolo fiind.

Data viitoare musai să prind sezonul clementinelor. Vi ringraziu!

Am mai urcat un munte, am mai văzut o mare

A dat nerăbdarea peste mine și mă grăbeam să-mi fac măcar în gând bagajele pentru Galway, oraș care-i Capitală Culturală Europeană anul acesta și în care o să mă prindă începutul primăverii. Dar mi-au fugit gândurile într-o altă astfel de capitală și într-o altă primăvară. Marsilia este orașul în care am renunțat să mă mai uit prin hărți ca să-mi găsesc drumul, oricum mai mult mă încurcau. Și ce să vezi? Nu doar că nu m-am rătăcit, dar am ajuns în locuri absolut fermecătoare. Așa, bazându-mă pe propriile simțuri și atât.

Tot în Marsilia mi-am înfrânt și niște frici. Îi spusesem unui prieten francez că am de gând să ajung aici, iar el, în loc de recomandări, mi-a oferit niște spaime la pachet: “Vaaaiii, cum? Te duci în Marsilia? Dar este orașul cu cea mai mare criminalitate din Franța. Cum să te duci acolo?”

Și m-am dus.

Criminalitate? Nu știu pe unde a stat ascunsă. Eu am găsit oameni calzi, culoare, poezie, forfotă cu ritm și povești de-nșirat de dimineața până seara. Ah, cum sunt diminețile în port! Când vin pescarii cu ceea ce le-a oferit marea mai bun și mai bun și își răstoarnă năvoadele din care cad pești, scoici, scoicuțe, melci și langustine, gustoșenii care ajung apoi direct pe tarabele din piața volantă răsărită lângă doc, iar mai departe la tine-n farfurie.

Știu, tocmai ce am salivat și eu. Și-ai să găsești în piața asta volantă nu doar pește și fructe de mare, dar și condimente prin care să le rostogolești când le pregătești la tine-n bucătărie. Plus că primești toate sfaturile din lume despre cum ai putea găti ce-ai cumpărat. Am zis deja că-s mișto oamenii, așa-i?

La ce să te-aștepți atunci când mergi într-un oraș în anul în care el joacă rolul de Capitală Culturală Europeană? Păi, dacă o faci, or să te copleșească evenimentele. Orașul freamătă pe interior, dar și pe străzi, făcând aglomerația aproape insesizabilă.

Îți fură cam tot ce ai: ochi, suflet, minte, inimă. Pe mine m-a așezat în fund pe trotuar în fața unui el și a unei ea, care cântau la tot felul de instrumente de nici nu le-am putut ține numărul și nici nu le-am recunoscut pe toate. Și m-a ținut așa lipită de asfalt vreo două ore și jumătate, cât a durat spectacolul. Nu-mi amintesc dacă am clipit sau nu în tot timpul ăsta, dar de mișcat sigur nu m-am mișcat. Așa funcționează vrăjile, cred. Te prind și nu-ți mai dau drumul.

Totul s-a petrecut sub niște sori construiți din metal, în interiorul cărora peste zi arseseră bucăți de lemn, iar acum, pe seară, lemnele erau deja jar încins. Ce lumină! Ce apus! Magic, alt cuvânt nu-mi vine-n minte.

Marsilia mai are de oferit și o călătorie printre paginile uneia dintre cărțile copilăriei tale. Așa-i, la Contele de Monte-Cristo mă refer. Iei o barcă, ajungi la Château d’If, scrutezi o vreme zările, apoi intri în celula lui Edmond Dantès și te gândești la Mércedes, la Napoleon sau la cum să evadezi din lumea obișnuită. Sau și mai bine. La cum să faci ca lumea obișnuită să arate cel puțin ca cea din poveștile tale preferate.

Tot barca te duce și la Parcul Național “Les Calanques”. Stânci înconjurate de mare, dar pe care o înconjoară la rândul lor. Trăiesc într-o simbioză și-o armonie, pe care doar în natură le poți întâlni atât de des. Ai de încărcat niște baterii? Găsești aici “priza” cea mai potrivită.

La mică distanță de freamătul Marsiliei se află unul dintre locurile în care s-a născut pictura modernă. Impresionismul, fauvismul și cubismul, toate au legătură cu cartierul L’Estaque. Apropo, “L’estaque” este denumirea provensală dată inelului acela gros de metal de care se prind bărcile când acostează. “Le chemin des peintres” i-a găzduit rând pe rând, cam pentru o jumătate de secol, pe Cézanne, Braque, Derain, Dufy, Monticelli, Marquet, Renoir, Guigou și Friesz, iar ție o să îți așeze pașii pe urmele lăsate de pașii lor. Și-o să te lase să te bucuri de culorile și de lumina, care odată i-au atras aici și i-au inspirat. Cézanne îi scria prietenului său Pissarro despre acest loc că-i ca un joc de cărți: acoperișurile roșii contra mării albastre.

Nu rămâne în Portul Vechi. Este fermecător, da, dar străduțele orașului te vor conduce pe coline către atâtea și atâtea “bobo”-uri (“bourgeois bohemian”), care-or să te transforme-n poet, vrei, nu vrei. Iar dacă ești încălțat comod, urcă până la Notre-Dame de la Garde, biserica romano-bizantină așezată pe cea mai înaltă colină a Marsiliei. O să poți cuprinde de-aici în priviri orașul întreg.

“Criminali” au fost până la urmă în Marsilia doar ochii unui copil, căruia i-am înapoiat fluturașul de badminton de-mi căzuse și mi se prinsese în păr și care, drept răsplată, m-a lăsat să îl fotografiez. Ah, da, și micul dejun marocan, care m-a făcut să-mi ling degetele și să mai cer o porție. Orașul ăsta mi s-a băgat pe sub piele, mi s-a prelins în suflet și acolo a rămas.

Merci beaucoup et à bientôt!

Poezie

Mhm, poezie de local. Și nu doar pentru că-i așezat la margine de mare, dar așa, cu totul. De la ușă până la masă și înapoi. Dar hai să-ți arăt mai întâi și-ntâi drumul de pe plajă până la restaurant. Ești în  Corsica pe plaja Lotu, adică cu picioarele goale în Paradis. Lași plaja-n spate, treci pe lângă frumusețile astea adormite, mai tragi cu ochiul la valuri, ții poteca drept și, gata, poți să uiți de orice problemă. Intră și lasă-te răsfățat.

Ia loc, lasă valurile alea să-ți mângâie o ureche, iar celeilalte coboară-i scărița să urce niște muzică bună pe ea. Și pregătește-te de lins degete și farfurii. Eu nu am avut rezervare prima oară și m-au apucat toate tristețile când mi-au spus că este totul plin toată ziua. Dar s-au înduioșat și m-au trimis să stau cuminte pe o canapea că poate-poate se eliberează o masă. Iar după 10 minute mă așezam la cea mai frumoasă masă ever.

Dacă nu ai rezervare și nu ai vreme să aștepți să se elibereze o masă până să se ocupe iar, poți mânca totuși un sandviș la bar, n-or să te lase să pleci trist de la ei. Bun, și-acum bucuria din farfurii. Să știți că și eu salivez, nu aruncați cu roșii. Sau puteți să aruncați, că-mi plac. Și încă mult de tot.

Ah, cred că mai am câteva fotografii. Încerc să țin sub control situația și să nu-mi iau bilet de-ntoarcere chiar acum. Mai aștept un pic, timp în care rememorez freamătul fiecărei papile gustative. Creveții aștia gigant sunt un vis, dar nu vei afla rețeta, rămâne în familie.

Nu știu să nu-mi fie dor. O să mi se facă și-o să mă întorc. La Cabane du Lodu o să-mi îndulcească tot, știu eu. Gust, respirație, gânduri.

Vi ringraziu!

Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

Șarm. Din franceză în franceză.

Chiar pe malul râului Garonne vei da peste cea mai veche braserie din Toulouse, braserie care s-a născut în secolul XIX și căreia i-au trecut în timp pragul Jean Auguste Dominique Ingres sau Henri Matisse. La braseria “Flo Les Beaux Arts” mă refer. Unde eu am ajuns când tocmai se lua pauza dintre prânz și cină, dar unde m-au primit chiar și așa. Nu a contat că eram singurul client din restaurant, că mesele erau deja strânse pentru a fi ceva mai târziu pregătite pentru cină și că, cel mai probabil, m-am nimerit în momentul în care bucătarii și chelnerii se bucurau în tihnă de propriul lor prânz.

Alegerile mele au fost melcii pregătiți în stil burgund marinați în vin Chablis și fileul de rață cu pere în sos de Porto, alături de care feliile gratinate de țelină, cartofi și zucchini și-au făcut de cap cu papilele mele gustative. Iar pentru final m-am oprit la o prăjitură trăznită tare. La “Amber rum baba” mai exact. Știam deja că “baba” a fost adoptată de la francezi de către napoletani, care i-au împrumutat din propria personalitate, așa că mi-am dorit să aflu cum este originalul. O prăjitură aromată, suavă și plină de alcool. Atât de mult alcool că a reușit să mă “deruteze” mai tare decât paharul de vin cu care asortasem ceva mai devreme rața.

Mi-a plăcut braseria. Mult mi-a plăcut. Aș mai merge. Oricând. 😀