Cele 5 zile pe bicicletă prin Copenhaga nu doar că m-au fericit de mi-a sărit inima ca pe trambulină, dar mi-au și făcut cunoștință cu un fel de-a fi general la care am tânjit dintotdeauna. Relaxat, dar conștient, deschis, atent nu doar la sine, în căutare de idei, de soluții, atât de prietenos cu mediul, creativ, în armonie, vibrant, organizat, fără a fi însă rigid.

Prima oară când am intrat pe pista de biciclete, am fost atât de fascinată încât m-am dat jos de pe șa cât să mă ciupesc și să-mi dau seama dacă visez sau nu. Și, da, am încurcat un pic traficul 🙂

Am ajuns pe cele două roți prin parcuri, în piață după fructele de care m-am bucurat ceva mai târziu la margine de mare, i-am făcut o vizită scurtă și Micii Sirene care tocmai împlinise 100 de ani așa că nu mai era chiar atât de mică, în fața casei în care a trăit Hans Christian Andersen, în Nyhavn la numărul 20 și m-am întors din nou în parc. Unde după școală sau birou toată lumea se întinde pe iarbă, bea o bere și stă la povești.

O bere sau, de ce nu, un pahar de prosecco poți bea și în fața Operei, iar dacă-ți așezi și capul în poala iubitei, nu are cum să fie altfel decât perfect.

Copenhaga este minunată, o poveste de oraș. Are emoția aceea care te leagă și nu-ți mai dă drumul. Știu, eu am fost în miez de vară cu zile lungi și însorite, dar sigur mă voi întoarce și nu voi ocoli nici iarna. Să îmi înghețe nasul, să nu mi se vadă nici urechile de sub căciulă, însă tot pe bicicletă să fiu. Cu atâția alții pentru care astfel de lucruri fac parte de mult din normalitate.

Apropo de frig. Nu ocoli înghețata în Copenhaga. Una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, aproape pe nerăsuflate. Și să nu uit de midii. De midiile în sos de vin alb sau de bere, vreau să zic. Ah! Sper ca apoi să-ți amintești pe unde ți-ai lăsat bicileta înainte să te fi așezat la masă. Că eu am căutat-o mult și bine într-o mare de alte biciclete până am dat de ea.

În Nyhavn, canalul unde ritmurile de jazz sunt la ele acasă, ziua pare și mai lungă, iar apusul este absolut spectaculos. La numărul 9 vei găsi cea mai veche casă din zonă, are mai bine de 300 de ani și nu și-a pierdut niciun strop din farmecul inițial. De fapt, toate casele din micul port sunt vesele și colorate, ca de turtă dulce și parcă stau așa, ca-ntr-o lungă-mbrățișare. Le răsfață soarele toată ziua și le mângâie marea pragurile. Atât de fericite sunt.

Castele, turnuri cu clopote, Regele Christian al X-lea călărindu-și prin oraș calul alb însoțit doar de-o gardă, în fiecare zi a ocupației germane în semn de rezistență, verde cât vezi cu ochii, oameni frumoși, oameni care cred, vor și fac, biciclete și iar biciclete. Combinația ideală între cândva și acum, între vechi și nou. Dacă ar fi fost să pot să aleg, Copenhaga ar fi fost unul dintre locurile în care mi-ar fi plăcut să mă fi născut.

N-a fost să fie, dar o să mă tot întorc la ea. N-aș avea cum să mă satur niciodată.