Pace, brânză și dulceață de dovleac

A venit momentul să stau într-o fostă fabrică de brânză. Os Moinhos îi zice locului, în Santo Amaro, Velas, pe insula São Jorge din Azore. Ce mi-au mai plăcut diminețile! Și nu doar pentru că atunci când deschideam ușa, îmi mai intra câte o pisică în casă, dar odată cu ea năvălea aerul proaspăt, apoi se ițea o rază de soare, iar gândul mi-o lua înaintea picioarelor către micul dejun.

Mic dejun am spus? Yummyyy 😀 Simplu și atât de gustos. Brânză, suc de portocale, clătite, dulceață de dovleac și de portocale, salată de fructe, ceai, cafea și pâine caldă. Porția aceea de energie care îți lipește un zâmbet pe față la început de zi și te provoacă să nu-l pierzi.

După-amiaza-i o bucurie s-o petreci acasă. În grădină, la un pahar de vorbă sau de vin, pe alei sau cu o pisică-n brațe. În liniștea și pacea verii.

Vară care o să te țină pe terasă și seara, o să așeze câțiva nori pe vulcanul Pico de vizavi, o să-i ridice apoi și-o să te lase să te pierzi cu ochii în apus, dar și în farfuria plină cu chestii delicioase. Pe care poate le împarți cu vreo pisică 🙂

O să dormi ca un prunc apoi, iar stelele și luna îți vor fi paznici. Bucură-te.

Saudade

Noi spunem că “dor” este intraductibil, portughezii spun la fel despre “saudade”. Sentimentul pare a fi însă același. Îmi este dor și îmi este saudade de Açores. Asta simt acum și abia dacă m-am întors. Mi-e dor de tot. De vânt, de soare, lună și stele, de ploaie, de ananas, de copaci, de hortensii, de ocean, de păduri, de vinul alb din Pico, de delfini, de verde și de albastru, de brânză, de lacuri, de râsete, de pâinea caldă, de cascade, de toată bucuria pe care am trăit-o acolo. Un alt acasă, ah, atât de departe de ceea ce eram obișnuită să numesc acasă.

Am ajuns în 5 dintre cele 9 insule ale arhipelagului. În São Miguel, São Jorge, Terceira, Flores și Corvo. Cea mai cea dintre ele, cea care îmi umple inima? Flores. Dar fiecare insulă m-a neliniștit cu câte ceva. Neliniștea aceea de care habar nu ai că, de fapt, ai nevoie ca să fii în echilibru. Încerc să concentrez câteva gânduri despre fiecare insulă pe care am călcat.

Prima a fost São Miguel, cea care o să îți pună în farfurie cel mai bun ananas pe care l-ai mâncat vreodată. Zemos și aromat că-i vei simți gustul și-n urechi. O să te plimbe printre vulcani și o să îți scoată în cale delfini. Chiar și balene, doar că mie nu mi s-au arătat. O treime din cetaceele lumii și-au găsit casa în Azore așa că șansele să vi se încrucișeze drumurile sunt mari.

São Miguel o să îți mai arate lacuri adânci. Verzi și albastre. Sete Cidades, format din două lacuri (unul verde, iar celălalt albastru), are și o poveste în spate. Una de dragoste dintre o prințesă și un cioban, care s-a sfârșit însă în lacrimi. Cele două lacuri au curs din ochii lui verzi și din ochii ei albaștri.

Insula o să-ți mai dea să guști din mâncarea tocmai scoasă din micile cratere săpate de localnici în vulcan, iar dacă ți se face sete, are apă minerală pentru tine care țâșnește și ea din vulcan. Dar poate vrei un ceai. Du-te la Gorreana, singura plantație de ceai din Europa. Iar înghețata de ceai verde pe care o au aici o să te facă să mai pierzi niște vreme prin preajmă.

A urmat São Jorge. Fii pregătit să te zăpăcească cu gustul brânzei. Și cu mirosul laptelui. În Azore sunt în oricare dintre insule mai multe văcuțe decât oameni, umblă creanga pe oriunde. Dar în Santo Amaro am trăit un sentiment aparte. Miroseau străzile a lapte și a brânză.

O să așez aici o poezioară pentru copii, să nu râdeți de mine. Am învățat-o la grădiniță și mi-a reapărut în minte acum, când retrăiesc în scris momente petrecute în Azore. Așadar, “Aseară/Chiar de cu seară/Pisicel privește-afară/Și când vede că-i alb totul/ Începe să-și lingă botul/Miau, miau, miau/Vai, ce ospăț!/Miau, miau, miau/Ce bunătăți!/În ogradă dacă poți/Este lapte să înoți/Iar pe pomi este smântână/Să mănânci o săptămână/Și ce brânză e pe casă/Brânză bună, dulce, grasă/Cu toate că-i foarte mic/Simte-o foame de voinic/Și se cere-afar-un pic/Un minut și-a înghețat/Printr-un jalnic mieunat/Cere să-l primim în pat/Azorel, martor la toate/Vrea sa râdă, dar nu poate/C-a pățit și el la fel/Când era ca Pisicel/De demult, pe timp de noapte/A crezut zăpada lapte.”

Un Pisicel am fost și eu pe străduțele din Santo Amaro. Atâta doar că nu era frig deloc. Iar Azore(l) n-a râs de mine, ci mi-a umplut rucsacul cu brânză din cea mai bună. În São Jorge o găsești în Topo. Și ce mai găsești? Cafea în Fajã Dos Vimes, la singurii producători de acest fel din Europa. A fost un pic amară, așa, un fel de Bitter Sweet Symphony.

Îți place tonul? Santa Catarina în Calheta este răspunsul. Cel mai bun ton în conservă ever. Cu ghimbir, cu mărar, cu tarhon, cu cimbru, cu oregano, cu fenel, cu busuioc sau cu rozmarin, toate în ulei de măsline. Aiaiai! Nu mai zic nimic că mă ia cu poftă.

Am mai găsit în São Jorge munți, văi și o coastă fabuloasă care îmbrățișează oceanul și te ține în poala ei verde oricât îți dorești tu să stai acolo. Și să le faci cu mâna pe cealaltă parte insulelor Pico și Faial.

Prin Terceira am fost doar în trecere între două zboruri. Și m-am nimerit în Patrimoniul UNESCO, în Angra do Heroísmo mai exact. Un orășel care mi-a colorat și înveselit cele câteva ore petrecute aici.

Ca să ajung apoi în Flores. Unde parcă ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Cel mai de la vest punct al Europei. Stâncii aruncate în ocean care dă această extremă îi zice Ilhéu de Monchique.

Ce mi-a făcut Flores de mi-a sucit mințile? A râs cu mine, am urcat munți, am dansat, am strigat către lacuri, iar ele ne-au răspuns cu ecouri, am escaladat cascade, am sărit în râuri, am cules mure și frăguțe.

Am respirat liniște, apoi am înotat în verde, am râs iar, am înghițit cu ochii fiecare colț, cărare, val, ne-am bucurat de brânză și de caiac, am mângâiat margarete și hortensii, am tresărit la țopăiala vreunui urecheat în căutare de morcovi sau varză. Iar eu n-aș mai fi plecat.

Pe final, am dat o fugă în Corvo, cea mai mică dintre cele 9 insule ale arhipelagului. O insulă pe care nu trăiesc mai mult de 400 de oameni, care au propriile lor reguli ce nu se vor schimbate, dar care te vor primi cu drag să le fii oaspete. Iar pe drumul de-ntoarcere către casă, către Flores adică, o să-ți iasă în întâmpinare delfini și, cum ziceam, dacă ești norocos, chiar și balene.

Nu știu cum să termin acest articol. De fapt, nu vreau să-l termin.

Răsfăț

De această dată nu-i un loc, este o stare. Starea pe care mi-au dat-o doi oameni și o pasăre. Voiam să revedem Porto de undeva de sus, dar din alt unghi decât o făcuserăm până atunci așa că ne-am așezat pe iarbă la întâmplare. Iar întâmplarea a făcut ca în fața noastră să stea deja un trio: el, ea și papagalul pupăcios. Mi-au lipit cei trei așa un zâmbet pe față că nu l-am mai scos toată ziua. O să încerc să vi-l explic mai bine prin imagini. Iată-i!

Dragii de ei! 🙂

Ala bala portocala

Mai amân puțin momentul în care voi scrie aici despre orașul care mi-a fermecat pentru totdeauna inima și mă opresc mai întâi la fratele lui mai mic, dar fermecător deopotrivă. Porto te va bucura de la primul pas. Îți va lua ochii cu culorile, îți va susura  în urechi povești spuse de râul Douro, povești pe care tu nu le vei pune la îndoială, te va îmbrățișa cu felul deschis și prietenos de a fi al oamenilor și te va îmbăta cu vinul lui aparte.

Străbate-i străduțele fără să te gândești că ai vrea să ajungi neapărat într-un loc anume. Te vor purta ele exact acolo unde ți-e bine să fii. Îți vor scoate în cale înălțimi de pe care vei putea cuprinde cu privirea freamătul întregului oraș sau te vor duce pe malul râului unde vei putea intra într-o cramă și face un tur care se va “vărsa” într-o degustare. Vinul de Porto rece și aromat va umple de gust o zi călduroasă de vară.

Dacă te vei decide însă pentru un pahar de bere, este musai să-l asortezi cu o porție de “tremoços”. De boabe de lupin, mai exact. Sunt ușor sărate și cumva murate, mi s-a părut. Rămâne să le descoperi și să-ți faci propria impresie. Și dacă tot am ajuns la partea cu mâncarea, tipică pentru Porto este Francesinha. Un sandwich cald cu gust de tochitură moldovenească.

Nu o să vrei să ratezi nici librăria Lello & Irmão, nu-i așa? Una dintre cele mai frumoase librării din lume își deschide ușile pentru tine, cum ai putea să-i reziști? 🙂 A luat ființă în 1906 într-o clădire construită în stil neogotic, iar de atunci i se pot urca și coborî scările, i se tot golesc și îi sunt umplute din nou rafturile.

Iar după ce ți-ai obosit bine picioarele prin oraș, poate vei vrea să le odihnești stând pe iarbă în parc. Sau poate vei alege ca tot așezat pe un petec de iarbă, să privești din nou orașul de sus. Iar apoi să schimbi petecul de iarbă cu plaja și să nu-ți pese de cât de repede trece timpul. Doar să stai. Să stai și să urmărești valurile oceanului și surferii care le înfruntă.

Nu o să mă desprind încă de plajă și mă voi “muta” pe cea din Miramar, la câțiva kilometri de Porto. O seară și o dimineață petrecute pe această plajă te vor reinventa. Da, da, și mâncarea este foarte bună. 😀

Tot ușor vei ajunge din Porto și la Braga sau la Guimarães. Braga nu a avut să-mi povestească prea multe. Când ieși însă din Braga, nu ezita să urci la Bom Jesus do Monte, sanctuarul care are de oferit liniște, pace și o priveliște care-ți taie răsuflarea.

Dacă reușești să ajungi în Guimarães, te vei întâlni cu un oraș de poveste. A jucat rolul Capitalei Culturale Europene în 2012 și este plin de savoare. “Leagănul naționalității portugheze” te va întâmpina cu centrul său medieval extrem de bine păstrat, iar pe unul dintre zidurile cetății vei putea citi “Aqui nasceu Portugal”.

Nu știu dacă ți-am deschis sau nu apetitul pentru Porto, știu însă sigur că pe al meu l-am reînviat. Drum bun!