Tag: Spania

Be water!

On By Diana IașciurjinschiIn Pe unde m-au dus pașiiLeave a comment

Țara Bascilor este o bucurie. Eu am ajuns până acum doar în San Sebastian (Donostia), Zumaya și Guetaria și a fost dragoste la primul pas. Dar ce dimineți! Abia așteptam s-o tulesc din casă, să ajung pe-o plajă și să alerg . Singură sau împreună cu vreun prieten patruped care, de fapt, mai mult fugărea valuri. Ori mă așezam pe nisip și îmi luam micul dejun printre picioarele surferilor care se făceau în câteva momente una cu marea.

San Sebastian este super șic, iar pentru gurmanzi este raiul absolut. Varianta bască a tapasului se numește pintxo și-o să te facă să umbli din bar în bar ca să încerci alte și alte rețete de care o să te tot îndrăgostești, iar apoi le vei duce dorul. Și crede-mă, orășelul ăsta mic nu duce lipsă de baruri, sunt așa, ca un trademark pentru el. Iar forfota îl face și mai viu. Indiferent de perioada anului sau de ziua săptămânii, barurile mustesc de oamenii ale căror râsete le vei reîntâlni pe străzi până spre dimineață. Fii pe pace, vei da imediat jos ceea ce îți închipui că ai pus în greutate. Pentru că San Sebastian te va ademeni să-i urci dealurile, să-i cutreieri pădurile și să-i înoți valurile.

Vei avea tot timpul simțurile inundate. De arome, dar și de culoare. Și așa, cu bateriile încărcate, te poți îndrepta apoi către alte coclauri. Pentru că împrejurimile sunt cel puțin la fel de frumoase.

Zumaya. Abia dacă îți vei intersecta drumurile cu vreun alt trecător. Te vei simți un mic prinț într-o lume care parcă nu ar avea nici început și nici sfârșit. Unde soarele așază pe nisip desene pe care marea se încăpățânează să le șteargă. În care urci mai întâi creste pentru ca apoi să te lași lovit de valurile care se sparg jucăușe de stânci și de tălpile tale.

Guetaria. Aici, în afară de soare, nisip și mare vei găsi și podgorii. Pentru că este locul în care s-a născut txakoli, vinul ușor și un pic spumos care o să te facă să crezi că știi spaniolă, dacă nu chiar și bască.

Eu am bătut la poarta unei case unde am participat la un tur cu degustare. Am mers piticot prin vie, am clipit cu ochii în soare, am ascultat cuminte povești despre vin, am încercat și chiar am reușit să ghicesc arome din spatele gustului și am aflat și cum se bea vinul ăsta de-și zice txakoli. Că e o șmecherie la mijloc, nu-l bea ca pe un vin obișnuit. Toarnă-l de la înălțime în pahar. Și înălțimea de la care se toarnă, și forma paharului care seamănă cu unul de apă doar că-i mai grăsan, și pereții lui foarte subțiri fac ca senzația pe care o vei simți să te convingă să iei cu tine la plecare măcar o sticlă.

Pintxos + txakoli + munți + mare + oameni + animale = mucho amor. ¡Muchas gracias!

Gustoșenii

On By Diana IașciurjinschiIn Unde m-aș întoarce să iau masa4 Comments

Treci pe lângă Señor Cervantes, vă salutați și te așezi la o masă pe terasa Cervecería El Trébol. Să te bucuri de soarele care se răsfață la tine în farfurie împreună cu tot felul de bunătăți. Dar nu așa de capul tău. Te întâmpină la intrare un afiș în care ești avertizat că dacă te așezi la o masă care nu este încă strânsă, riști să te murdărești. Iar ei știu că nu ți-ar plăcea să ți se întâmple una ca asta. Așa că ești rugat să aștepți să fii invitat și condus. Fii pe pace, nu durează mult așteptarea.

Iar așteptarea îți va fi răsplătită oricum cu vârf și îndesat. Eu una aș fi comandat cam tot ce aveau în meniu, dar nu am putut să mănânc totuși atât de cu vârf și atât de îndesat. 😀 M-am oprit la selecția de tapas (Montes de Toledo) și pentru că mi-a căzut cu tronc tigaia cu pepene galben și bacon (Migas Manchegas), am comandat-o și separat.

Dacă vrei însă să încerci altceva, poți alege carne de vacă, coaste sau cârnați, toate la grătar cu sos Chimichurri, un amestec din pătrunjel, usturoi, oregano, ulei și oțet. Vegetarienii nu sunt nici ei uitați. Au pentru ei o combinație de legume la grătar cu sos Romesco făcut din nuci și ardei roșu. Și să nu uit de desert! Ponche Toledano? Dacă îl încerci, să-mi povestești și mie cum ți-a plăcut, bine? 🙂

Vrei să te lingi pe degete în Toledo într-o după-amiază senină, într-un loc retras din fuga pașilor, pe o terasă șic așezată într-o piațetă cu o arhitectură care te va trimite într-o poveste? Acesta-i locul.

Dacă însă desertul de la Cervecería El Trébol nu a fost îndeajuns sau dacă te împinge pofta de dimineață către o cafea, nu o rata pe cea de la El Café de las Monjas. Găsești cafeneaua pe Calle Santo Tome nr.2 la o scurtă plimbare de Muzeul El Greco. Te va aștepta o suită întreagă de măicuțe dulci și aromate, numai bune de ronțăit. Vei găsi aici și toate prăjiturile tradiționale din zonă, foarte proaspete și bine pregătite. Atenție la cea cu marțipan! Dă dependență. 😀

Pe drumul lui Don Quijote de La Mancha

On By Diana IașciurjinschiIn Pe unde m-au dus pașiiLeave a comment

Am rătăcit în mijloc de toamnă prin Consuegra chiar și fără a-l avea companion pe Sancho Panza. M-a adus până aici un autobuz pe care l-am luat din Toledo și nu un cal. Tot timpul petrecut în acest loc a fost însă de poveste. Am ajuns undeva pe la prânz și prima senzație pe care am încercat-o a fost că mă aflu într-un orășel părăsit. Nici țipenie de om pe stradă, iar totul sau aproape totul era închis.

Am pornit-o la drum, urcând strada care șerpuia printre case și care trebuia să ajungă cumva în apropierea morilor de vânt. Din când în când auzeam un claxon de mașină. Era de fiecare dată aceeași mașină care îți anunța astfel sosirea în zonă. Șoferul claxona, iar apoi ieșea pe poarta vreunei casei un localnic căruia șoferul îi întindea din mers o pungă cu lapte. Am tras cu ochiul ca să văd despre ce era vorba, recunosc. Așadar, orășelul era totuși locuit. Se odihnea doar când am ajuns eu.

Mi-am continuat drumul, dar am avut la un moment dat senzația că am luat-o anapoda. Așa că atunci când am văzut o doamnă ieșind dintr-o curte ca să-și primească laptele, m-am apropiat și am rugat-o să mă ghideze către mori. Mirată tare că am de gând să fac drumul pe jos, mi-a explicat pe unde ar trebui să merg ca să ajung acolo unde îmi doream. M-am speriat puțin de mirarea ei, dar mi-a trecut repede. Chiar nu este nici lung și nici dificil drumul.

În câteva minute vedeam deja “uriașii” lui Don Quijote și mă cuprineau mii de bucurii și de emoții.

Am petrecut o după-amiază întreagă în preajma lor, le-am urcat în coamă, i-am scărpinat între urechi, i-am ascultat apoi cuminte cum își depănau amintirile și le-am citit în ochi dorul de Don Quijote, de Sancho Panza și de Rocinante. Soarele se pregătea să apună, ultimul autobuz către Toledo se pregătea să sosească, iar eu nu reușeam să mă desprind de ei.

O zi pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Mi-au țiuit urechile de liniște, m-au durut ochii de frumos și mi-a țopăit inima de bucurie. Muchas gracias, Consuegra!