Happyology

Cea mai mare bucurie pe care mi-a făcut-o Islanda a fost să îmi arate coada unei balene. Balenuță care mi-a mai și pufăit de câteva ori în nas. Așa, pe la miezul nopții, de Midnight Sun. Dar mi-a adus și creste și văi colorate cu câte-un lac vârât între ele. Și aproape că nu a fost cascadă de lângă care să nu plec udă fleașcă, însă cu gura până la urechi.

Pe insula asta stă timpu-n loc, pot să jur. Și nu doare nimic oricât de tare-ar bate vântul sau ploaia. Nu te-ncruntă niciun nor, iar curcubeul îți apare-n cale când nu te-aștepți. Poate chiar unul dublu cu puțin noroc. Și e atâta liniște de nici nu mai știi unde s-o pui, ce să faci cu ea. Câte-un tropăit de cai ce te mai trezește din când în când.

Cam tot timpul te-ntrebi dacă ești încă pe Pământ sau dacă nu cumva, visul acela pe care îl ai uneori nu mai este vis și te afli de fapt pe altă planetă. Printre stânci de gheață, pe lângă pereți de apă, aruncat între vulcani ațipiți, care în curând se vor trezi cât să se spele pe dinți pentru ca apoi să mai tragă un pui de somn de câțiva zeci de ani.

Am încercat să aleg între mare și munte, între soare și ploaie, între noapte și zi, între negru și celelalte culori și nu am reușit să mă decid. Dar dacă ar fi să închid ochii și să mă închipui iar în Islanda, aș auzi pietricelele aruncate de valuri la mal. Se lovesc unele de celelalte într-un cântec ce te țintuiește pe plajă. Or fi învățat combinația asta de sunete de la Sigur Rós sau, mai sigur, ei le-au împrumutat de la ele. Parcă nici de respirat nu mai respiri, o face altcineva în locul tău.

Iar islandezii mi-au părut cei mai calzi dintre nordici. Plus că au o mulțime de pisici, ceea ce îi face de-a dreptul adorabili. Și-s foarte senzitivi, atenți la emoțiile celor din jurul lor. Când am ajuns la check-in la întoarcere în aeroport, domnul de la ghișeu m-a întrebat dacă sunt supărată. Nu realizasem că se și vede, dar eram, da. Aș mai fi stat măcar un pic. Mi-a promis că o să se-ntâmple cumva și o să mă întorc. Am râs și l-am crezut.

Și cum să nu adori Reykjavikul? De unde din altă parte mai ai șansa să călătorești către Soare într-o barcă? The Sun Voyager o să te trimită fix în mijlocul acestui vis. Sau poate ai chef de o partidă de șah în plină stradă, pe care o maimuțică o să te lase să o câștigi fără probleme. Ori poate vrei să te îmbrățișeze un nor la apus. Pune-ți o dorință și închide o clipă ochii, sunt mari șanse să ți se-ndeplinească.

Islanda e un basm. Și îți vine tare greu să ieși din el. Dar sunt atâtea motive pentru care să mă-ntorc. Nu doar pentru căluți, balene, cascade și diamantele de gheață de pe plajă, dar și pentru un concert la Harpa, într-o arhitectură la fel de intergalactică precum este întreaga insulă.

Așa, iar acum îl întreb pe domnul de la ghișeu. Când se întâmplă acel ceva și mă întorc? 😀 Eu am fost cuminte, am promis că respect toate regulile și așa am și făcut. 🙂

The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

Pe două roți

Cele 5 zile pe bicicletă prin Copenhaga nu doar că m-au fericit de mi-a sărit inima ca pe trambulină, dar mi-au și făcut cunoștință cu un fel de-a fi general la care am tânjit dintotdeauna. Relaxat, dar conștient, deschis, atent nu doar la sine, în căutare de idei, de soluții, atât de prietenos cu mediul, creativ, în armonie, vibrant, organizat, fără a fi însă rigid.

Prima oară când am intrat pe pista de biciclete, am fost atât de fascinată încât m-am dat jos de pe șa cât să mă ciupesc și să-mi dau seama dacă visez sau nu. Și, da, am încurcat un pic traficul 🙂

Am ajuns pe cele două roți prin parcuri, în piață după fructele de care m-am bucurat ceva mai târziu la margine de mare, i-am făcut o vizită scurtă și Micii Sirene care tocmai împlinise 100 de ani așa că nu mai era chiar atât de mică, în fața casei în care a trăit Hans Christian Andersen, în Nyhavn la numărul 20 și m-am întors din nou în parc. Unde după școală sau birou toată lumea se întinde pe iarbă, bea o bere și stă la povești.

O bere sau, de ce nu, un pahar de prosecco poți bea și în fața Operei, iar dacă-ți așezi și capul în poala iubitei, nu are cum să fie altfel decât perfect.

Copenhaga este minunată, o poveste de oraș. Are emoția aceea care te leagă și nu-ți mai dă drumul. Știu, eu am fost în miez de vară cu zile lungi și însorite, dar sigur mă voi întoarce și nu voi ocoli nici iarna. Să îmi înghețe nasul, să nu mi se vadă nici urechile de sub căciulă, însă tot pe bicicletă să fiu. Cu atâția alții pentru care astfel de lucruri fac parte de mult din normalitate.

Apropo de frig. Nu ocoli înghețata în Copenhaga. Una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, aproape pe nerăsuflate. Și să nu uit de midii. De midiile în sos de vin alb sau de bere, vreau să zic. Ah! Sper ca apoi să-ți amintești pe unde ți-ai lăsat bicileta înainte să te fi așezat la masă. Că eu am căutat-o mult și bine într-o mare de alte biciclete până am dat de ea.

În Nyhavn, canalul unde ritmurile de jazz sunt la ele acasă, ziua pare și mai lungă, iar apusul este absolut spectaculos. La numărul 9 vei găsi cea mai veche casă din zonă, are mai bine de 300 de ani și nu și-a pierdut niciun strop din farmecul inițial. De fapt, toate casele din micul port sunt vesele și colorate, ca de turtă dulce și parcă stau așa, ca-ntr-o lungă-mbrățișare. Le răsfață soarele toată ziua și le mângâie marea pragurile. Atât de fericite sunt.

Castele, turnuri cu clopote, Regele Christian al X-lea călărindu-și prin oraș calul alb însoțit doar de-o gardă, în fiecare zi a ocupației germane în semn de rezistență, verde cât vezi cu ochii, oameni frumoși, oameni care cred, vor și fac, biciclete și iar biciclete. Combinația ideală între cândva și acum, între vechi și nou. Dacă ar fi fost să pot să aleg, Copenhaga ar fi fost unul dintre locurile în care mi-ar fi plăcut să mă fi născut.

N-a fost să fie, dar o să mă tot întorc la ea. N-aș avea cum să mă satur niciodată.

 

Be water!

Țara Bascilor este o bucurie. Eu am ajuns până acum doar în San Sebastian (Donostia), Zumaya și Guetaria și a fost dragoste la primul pas. Dar ce dimineți! Abia așteptam s-o tulesc din casă, să ajung pe-o plajă și să alerg . Singură sau împreună cu vreun prieten patruped care, de fapt, mai mult fugărea valuri. Ori mă așezam pe nisip și îmi luam micul dejun printre picioarele surferilor care se făceau în câteva momente una cu marea.

San Sebastian este super șic, iar pentru gurmanzi este raiul absolut. Varianta bască a tapasului se numește pintxo și-o să te facă să umbli din bar în bar ca să încerci alte și alte rețete de care o să te tot îndrăgostești, iar apoi le vei duce dorul. Și crede-mă, orășelul ăsta mic nu duce lipsă de baruri, sunt așa, ca un trademark pentru el. Iar forfota îl face și mai viu. Indiferent de perioada anului sau de ziua săptămânii, barurile mustesc de oamenii ale căror râsete le vei reîntâlni pe străzi până spre dimineață. Fii pe pace, vei da imediat jos ceea ce îți închipui că ai pus în greutate. Pentru că San Sebastian te va ademeni să-i urci dealurile, să-i cutreieri pădurile și să-i înoți valurile.

Vei avea tot timpul simțurile inundate. De arome, dar și de culoare. Și așa, cu bateriile încărcate, te poți îndrepta apoi către alte coclauri. Pentru că împrejurimile sunt cel puțin la fel de frumoase.

Zumaya. Abia dacă îți vei intersecta drumurile cu vreun alt trecător. Te vei simți un mic prinț într-o lume care parcă nu ar avea nici început și nici sfârșit. Unde soarele așază pe nisip desene pe care marea se încăpățânează să le șteargă. În care urci mai întâi creste pentru ca apoi să te lași lovit de valurile care se sparg jucăușe de stânci și de tălpile tale.

Guetaria. Aici, în afară de soare, nisip și mare vei găsi și podgorii. Pentru că este locul în care s-a născut txakoli, vinul ușor și un pic spumos care o să te facă să crezi că știi spaniolă, dacă nu chiar și bască.

Eu am bătut la poarta unei case unde am participat la un tur cu degustare. Am mers piticot prin vie, am clipit cu ochii în soare, am ascultat cuminte povești despre vin, am încercat și chiar am reușit să ghicesc arome din spatele gustului și am aflat și cum se bea vinul ăsta de-și zice txakoli. Că e o șmecherie la mijloc, nu-l bea ca pe un vin obișnuit. Toarnă-l de la înălțime în pahar. Și înălțimea de la care se toarnă, și forma paharului care seamănă cu unul de apă doar că-i mai grăsan, și pereții lui foarte subțiri fac ca senzația pe care o vei simți să te convingă să iei cu tine la plecare măcar o sticlă.

Pintxos + txakoli + munți + mare + oameni + animale = mucho amor. ¡Muchas gracias!

Summer all the way

Mi-am tot dorit să ajung în Croația, iar într-un final a fost să fie Dubrovnik. Un orășel ca o casă mai mare cu multe scări, așa l-am simțit. Și plină de oaspeți. Puțin cam aglomerat pentru nevoia mea de liniște, dar totuși fermecător. Am găsit până la urmă și liniștea. Cocoțată pe zidurile orașului, mâncând cireșe și privind de-acolo de sus acoperișuri și un meci de fotbal din curtea unei școli, cred.

Ok, ce să fac, o să recunosc că am mai găsit liniște și lângă un pahar de vin roșu mai mult negru la capătul funicularului. De-acolo de unde orașul ți se va părea și mai mic, străduțele și mai înguste, iar marea și mai mare.

Scările pe care o să le tot urci și-ai să le cobori te vor duce prin curțile oamenilor, îți vor flutura în față rufe tocmai puse la uscat, te vor ispiti cu bunătăți de-ale locului închise bine în borcane și te vor mai apăra puțin de aglomerație. Că nu toată lumea-i dornică să facă febră musculară de la atâta urcat și coborât.

Întors fiind în inima orașului, te-ai putea întinde precum o pisică leneșă pe-o stâncă și lângă un alt pahar de vin sau nu, te-ai putea bucura de culorile apusului, pierde cu ochii printre valuri și amuza de săriturile celor care se aruncă de pe stânci în funduri de mare pentru ca apoi să iasă și să o ia de la capăt până amețesc.

Eu am ieșit și din Dubrovnik. Am dat o fugă până în Konavle unde am biciclit pe lângă cascade, printre pomi care m-au dus cu gândul la Toscana, mi-am împărțit sandwich-ul cu o pisică și am trecut desculță printr-un râu care aproape că mi-a înghețat mustățile. Nu, hai că nu am mustăți 🙂 Pe drum am întâlnit însă și urme ale războiului. Le-au lăsat, nu le-au șters ca să ne aducă aminte și să nu mai facem.

Am mai ajuns în Parcul Național Mljet unde m-am jucat printre fluturi, am ascultat foșnet de copaci, am clipocit cu tălpile goale albastrul apei și mi-am mai făcut prietenă o pisică.

Timp a fost să petrec o zi și în insula Korčula, acolo unde se pare, dar nu-i 100% sigur că s-a născut Marco Polo într-o casă care acum este doar ziduri. Mie mi-a plăcut chiar și așa. Și mi-a plăcut insula cu totul: oameni, culori, munți, lumini, copilăreli, flori și ferestre.

La dus și la întors m-am oprit în Ston pentru stridiile după care te lingi pe degete, iar în Pelješac la o degustare de ulei de măsline și vin negru, o afacere mică a unei familii cu suflet mare. Nici stridiile și nici vinul nu-l exportă, nu au cantități suficiente pentru a putea face asta. Așa că va trebui să le faci o vizită dacă ți s-au trezit pofte. Să vezi cum oamenii ăștia fac ulei de măsline și vin din piatră seacă. Și la figurat, dar și la propriu.

Mă bucur, Croația, că ne-am cunoscut, mă bucur mult. Și sper să ne revedem.

Saudade

Noi spunem că “dor” este intraductibil, portughezii spun la fel despre “saudade”. Sentimentul pare a fi însă același. Îmi este dor și îmi este saudade de Açores. Asta simt acum și abia dacă m-am întors. Mi-e dor de tot. De vânt, de soare, lună și stele, de ploaie, de ananas, de copaci, de hortensii, de ocean, de păduri, de vinul alb din Pico, de delfini, de verde și de albastru, de brânză, de lacuri, de râsete, de pâinea caldă, de cascade, de toată bucuria pe care am trăit-o acolo. Un alt acasă, ah, atât de departe de ceea ce eram obișnuită să numesc acasă.

Am ajuns în 5 dintre cele 9 insule ale arhipelagului. În São Miguel, São Jorge, Terceira, Flores și Corvo. Cea mai cea dintre ele, cea care îmi umple inima? Flores. Dar fiecare insulă m-a neliniștit cu câte ceva. Neliniștea aceea de care habar nu ai că, de fapt, ai nevoie ca să fii în echilibru. Încerc să concentrez câteva gânduri despre fiecare insulă pe care am călcat.

Prima a fost São Miguel, cea care o să îți pună în farfurie cel mai bun ananas pe care l-ai mâncat vreodată. Zemos și aromat că-i vei simți gustul și-n urechi. O să te plimbe printre vulcani și o să îți scoată în cale delfini. Chiar și balene, doar că mie nu mi s-au arătat. O treime din cetaceele lumii și-au găsit casa în Azore așa că șansele să vi se încrucișeze drumurile sunt mari.

São Miguel o să îți mai arate lacuri adânci. Verzi și albastre. Sete Cidades, format din două lacuri (unul verde, iar celălalt albastru), are și o poveste în spate. Una de dragoste dintre o prințesă și un cioban, care s-a sfârșit însă în lacrimi. Cele două lacuri au curs din ochii lui verzi și din ochii ei albaștri.

Insula o să-ți mai dea să guști din mâncarea tocmai scoasă din micile cratere săpate de localnici în vulcan, iar dacă ți se face sete, are apă minerală pentru tine care țâșnește și ea din vulcan. Dar poate vrei un ceai. Du-te la Gorreana, singura plantație de ceai din Europa. Iar înghețata de ceai verde pe care o au aici o să te facă să mai pierzi niște vreme prin preajmă.

A urmat São Jorge. Fii pregătit să te zăpăcească cu gustul brânzei. Și cu mirosul laptelui. În Azore sunt în oricare dintre insule mai multe văcuțe decât oameni, umblă creanga pe oriunde. Dar în Santo Amaro am trăit un sentiment aparte. Miroseau străzile a lapte și a brânză.

O să așez aici o poezioară pentru copii, să nu râdeți de mine. Am învățat-o la grădiniță și mi-a reapărut în minte acum, când retrăiesc în scris momente petrecute în Azore. Așadar, “Aseară/Chiar de cu seară/Pisicel privește-afară/Și când vede că-i alb totul/ Începe să-și lingă botul/Miau, miau, miau/Vai, ce ospăț!/Miau, miau, miau/Ce bunătăți!/În ogradă dacă poți/Este lapte să înoți/Iar pe pomi este smântână/Să mănânci o săptămână/Și ce brânză e pe casă/Brânză bună, dulce, grasă/Cu toate că-i foarte mic/Simte-o foame de voinic/Și se cere-afar-un pic/Un minut și-a înghețat/Printr-un jalnic mieunat/Cere să-l primim în pat/Azorel, martor la toate/Vrea sa râdă, dar nu poate/C-a pățit și el la fel/Când era ca Pisicel/De demult, pe timp de noapte/A crezut zăpada lapte.”

Un Pisicel am fost și eu pe străduțele din Santo Amaro. Atâta doar că nu era frig deloc. Iar Azore(l) n-a râs de mine, ci mi-a umplut rucsacul cu brânză din cea mai bună. În São Jorge o găsești în Topo. Și ce mai găsești? Cafea în Fajã Dos Vimes, la singurii producători de acest fel din Europa. A fost un pic amară, așa, un fel de Bitter Sweet Symphony.

Îți place tonul? Santa Catarina în Calheta este răspunsul. Cel mai bun ton în conservă ever. Cu ghimbir, cu mărar, cu tarhon, cu cimbru, cu oregano, cu fenel, cu busuioc sau cu rozmarin, toate în ulei de măsline. Aiaiai! Nu mai zic nimic că mă ia cu poftă.

Am mai găsit în São Jorge munți, văi și o coastă fabuloasă care îmbrățișează oceanul și te ține în poala ei verde oricât îți dorești tu să stai acolo. Și să le faci cu mâna pe cealaltă parte insulelor Pico și Faial.

Prin Terceira am fost doar în trecere între două zboruri. Și m-am nimerit în Patrimoniul UNESCO, în Angra do Heroísmo mai exact. Un orășel care mi-a colorat și înveselit cele câteva ore petrecute aici.

Ca să ajung apoi în Flores. Unde parcă ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Cel mai de la vest punct al Europei. Stâncii aruncate în ocean care dă această extremă îi zice Ilhéu de Monchique.

Ce mi-a făcut Flores de mi-a sucit mințile? A râs cu mine, am urcat munți, am dansat, am strigat către lacuri, iar ele ne-au răspuns cu ecouri, am escaladat cascade, am sărit în râuri, am cules mure și frăguțe.

Am respirat liniște, apoi am înotat în verde, am râs iar, am înghițit cu ochii fiecare colț, cărare, val, ne-am bucurat de brânză și de caiac, am mângâiat margarete și hortensii, am tresărit la țopăiala vreunui urecheat în căutare de morcovi sau varză. Iar eu n-aș mai fi plecat.

Pe final, am dat o fugă în Corvo, cea mai mică dintre cele 9 insule ale arhipelagului. O insulă pe care nu trăiesc mai mult de 400 de oameni, care au propriile lor reguli ce nu se vor schimbate, dar care te vor primi cu drag să le fii oaspete. Iar pe drumul de-ntoarcere către casă, către Flores adică, o să-ți iasă în întâmpinare delfini și, cum ziceam, dacă ești norocos, chiar și balene.

Nu știu cum să termin acest articol. De fapt, nu vreau să-l termin.

Borealis

M-am abținut până nu m-am mai putut ține așa că mă pun pe povestit despre Lofoten, arhipelagul care mi-a oferit Auroră Boreală, Noapte Polară, Midnight Sun, munți, mare și, cel mai important, prieteni.

Prima oară am pornit-o într-acolo în urmă cu 3 ani. Era de fapt prima mea întâlnire cu Norvegia. Și aveau să fie încă 3 revederi de atunci până acum. Pentru că a fost nu doar dragoste la prima vedere, dar încă una nesfârșită.

Cum am găsit arhipelagul? La final de Noapte Polară. Dacă aș mai fi rămas câteva zile, aș fi putut zări soarele la orizont, așa însă m-am bucurat “doar” de luminile și culorile pe care le arunca de sub mare pe cer. Și ce culori! Iar în ultima noapte a năvălit pe același cer, ea. Mhm, Aurora Boreală. Wow, ce de emoții, ce de stări, ce de chiote și strigăte! Pentru că niște chiote și strigăte ale unor polonezi din căsuța de lângă au fost și cele care m-au scos afară. Și-am ieșit desculță și în pijama în miez de iarnă și, fără să-mi dau seama că asta fac, am început să țopăi și să strig la unison cu polonezii. Poate chiar și mai abitir ca ei. Se întinsese în semicerc pe întregul cer și se fandosea, mișcându-și șolduri, umeri, coapse și ce mai are ea. Nu-mi venea să mai intru înapoi în casă, iar după ce am făcut-o totuși, nu-mi venea să mai adorm. Iar de la atâta țipat, nici nu prea mai aveam voce.

Pentru că știam deja că “Doi pe glob” aveau în plan un workshop de fotografie în arhipelag pentru luna martie, m-am așezat pe treptele unei căsuțe înainte de a pleca și le-am scris. Am avut noroc și am mai gasit un loc disponibil în grupul lor. Așa că iată-mă înapoi în Lofoten după doar căteva luni. De această dată pe lumină. Am trăit una dintre cele mai frumoase săptămâni din viața mea de până acum.

Am învățat mai multe despre fotografie, am așteptat-o pe aceeași doamnă Boreală pe malul mării, iar ea a venit, am ascultat și am privit cum se sparg valurile ba pe-o plajă, ba pe alta, m-am urcat pe stânci, m-am refugiat la căldură în mașină atunci când un val mai nărăvaș mi-a udat nu doar bocancii, dar și șosetele, am cotrobăit cu ochi curioși prin bărcuțe de pescari, am salutat curcubee, am sărit prin zăpadă, m-am împrietenit cu pescăruși, m-am scăldat într-o lumină feerică și am mâncat zeci de clătite. Iar toate astea alături de și împreună cu oameni frumoși de care m-am legat în cel mai natural și firesc mod.

Și uite-mă iar, întorcându-mă de alte două ori în alți doi ani la Anca și la Alex, cei “Doi pe glob” care au decis să trăiască între munții și apele arhipelagului și care fac numai lucruri faine acolo. De aceste ultime două dăți am ajuns însă vara. Când noaptea nu se mai face noapte, când totu-i verde și plin de flori, când aerul îți mângâie nările și când lumina este absolut magică. Am urcat și am coborât munți, ne-am tras sufletul pe câte-o plajă, am urcat și am coborât iar munți. Și n-aș mai fi plecat.

De stat am stat în Hamnøy și în Reine, dar m-am fâțâit prin cea mai mare parte a arhipelagului. Printre casele și bărcile pescarilor colorate și cochete.

Pentru că tot a venit vorba despre pescari, să știi că vor fi bucuroși să îți ofere din peștele pe care tocmai l-au prins, tu doar să ai niște răbdare până îl curăță. Și crede-mă că n-ai mai mâncat un cod atât de bun. Dacă te nimerești însă iarna, ține-te de nas pentru că pe vreme rece îl atârnă la uscat și nu-i tocmai cel mai îmbietor miros.

Dacă nu mai poți de curios și vrei să știi cum sunt, găsești ouă de pescăruș la Anitas Sjømat. Plus niște burgeri de pește fabuloși pe care-i pregătește chiar sub nasul tău. Cea mai bună pâine, iar când spun bună, zic de fapt “wow, ce bună-i!”, te așteaptă la brutăria din Å.

Nu am fost în Lofoten în perioada în care se joacă-n văzul lumii balenuțele și nu am vâslit într-un canoe. Nu am respirat pe fiece plajă, așa cum nici nu m-am cățărat pe toate vârfurile munților. Dacă mă mai întorc? Tu ce crezi? 😀