Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

All you need is love. And a cat.

Așa scrie deasupra unei uși din cafeneaua cu pisici “La Compagnie des Chats – bar à chats” din Avignon. Un loc unde găsești mâncare bună, muzică faină, atmosferă cosy și de unde poți pleca cu o pisică la pachet. Adoptând-o 🙂

Mai rătăceam puțin pe străduțe înainte de a ajunge la un spectacol de poezie și pian când mi s-au oprit ochii într-o vitrină. Un Motănescu pe jumătate adormit, pe jumătate indiferent își făcea siesta în spatele unei ferestre dintr-o cafenea. Nu l-am crezut că-i în psihanaliză așa că am intrat să mă conving.

Am dat peste 11 mustăcioase care se plimbau printre și pe sub mese, alergau după câte o mingiuță sau după vreun șoarece închipuit, se gudurau sau pur și simplu leneveau pe un scaun. M-am așezat la o masă și a început joaca. Aproape că și uitam să mănânc. Pe mese vei găsi o broșură în care sunt prinse istorioarele pisicilor pe care le găsești în acel moment în cafenea. Pentru că ideea asta chiar funcționează, iar pisicile sunt adoptate de cei care trec pe aici și se îndrăgostesc de câte-o urecheată.

Regulile cafenelei sunt simple și de bun simț. La intrare te speli pe mâini, ai voie să te joci cu ele cât poftești, să le mângâi, dar nu și să le iei în brațe. Asta cu luatul în brațe se întâmplă doar când dragostea-i atât de mare că îi faci pisicuței casă din casa ta și o adopți.

N-aș mai fi plecat din cafenea. Dar mă așteptau Juliette Binoche și Alexandre Tharaud în curtea liceului Saint-Joseph să-mi facă seara de poveste. Ei doi, poezia și un pian.