Și verde. Dar când vrea să îmi treacă prin minte, Corsica așa apare de cele mai multe ori: în alb și-albastru. Și trece des. O aștept tot timpul cu nările larg deschise pentru că cel mai dor îmi este de mirosul de pin. Mi se mai face dor să mă învârt până amețesc în turcoazul mării, să mă ardă soarele prin vii, să tai un pepene galben mic și rece, să mi se lipească degetele între ele în timp ce mănânc smochine și să nu am altă grijă decât pe aceea să nu pierd ultima barcă la întoarcerea de pe plajă.

Pentru că nu ai cum altfel să ajungi pe plaja Saleccia sau pe plaja Lotu decât cu barca din Saint Florent. 20 de minute și poți apoi să îți lași picioarele să se scufunde în nisip, iar simțurile să învie. Ai ajuns în Rai, da.

Corsica e magică, îți fură sufletul și ți-l ascunde. Pe după castani, pe sub dune de nisip, printre culorile de pe aripile unui fluture bețivel, care tocmai ți-a băut berea. Mă rog, n-a băut-o el singur chiar pe toată, ceva ceva ți-a mai lăsat și ție. De mâncare nu se atinge, el trăiește cu praf de zâne. Cu praf de zâne și cu bere.

Pe fiecare din cele două plaje o să găsești doar un restaurant. Despre La Cabane du Lodu găsești aici detalii poetice: https://cararihaihui.net/2019/08/21/poezie/

La A Piniccia di Saleccia toată poezia a făcut-o fluturele cu care am împărțit, da, berea. A fost minunisimă și mâncarea, dar fluturele o să îmi bată mereu din aripi prin amintiri.

Corsica e magică și pentru că e sălbatică. Sau poate tocmai de aceea.

De stat am stat în Bastia, iar de aici am început să cutreier în toate direcțiile. Nu am mai avut timp și pentru Ajaccio, dar Napoleon e înțelegător, știu eu.

Am închiriat apartamentul la doi pași de port așa că aproape fiecare dimineață m-a găsit printre bărci și bărcuțe. Unele erau pregătite să o pornească împreună cu prietenii lor, pescarii, să caute ce ar fi avut marea de oferit în ziua aceea, iar altele așteptau doar să-și ducă amicii pe vreo plajă la făcut bâldâbâc în valuri și rumenit la soare. Tot în port m-au găsit și serile. De obicei, în fața unei prăjituri cu ciocolată.

Bastia îți aduce aminte mult de Italia. Nici nu ar avea cum să nu o facă. Corsica, înainte să fie franțuzoaică, a fost italiancă, însă italienii au cedat-o ca să stingă o datorie pe care o aveau față de Franța. Corsica a fost și independentă câțiva ani, timp în care femeile au avut drept de vot, iar învățământul a fost gratuit. Când și-a pierdut independența, nu doar că învățământul nu a mai fost gratuit, dar nu a mai fost deloc. Universitatea din Corsica a fost reînființată abia acum vreo 40 de ani și asta pentru că se pleca la Marsilia și în alte orașe din Franța să se învețe, iar statul francez nu mai voia să suporte el taxele pentru studiile corsicanilor. E greu tare să fii liber.

Saint Florent este mai mic ca Bastia și are mai multe accente franțuzești. Nu doar restaurantele pescărești sunt super yummy, dar nici băcăniile nu sunt de ratat. Totul în Corsica este bio, totul are gust. O să găsești roșii miammiam, la fel și smochine, cireșe, iar în octombrie clementine. Și nu mai zic că îmi fac poftă singură.

Da, firește că am întâlnit-o pe vulpea din Micul Prinț. Doar am zis că-i magică Corsica. Și pe Ferdinand, și pe Vagabond, doar că nu era tocmai vagabond. Numa’ fericit că poate alerga liber prin vii și pe oriunde.

Și au mai fost. Ba niște capre, care, ironie sau nu, dar mi-au mâncat sandvișurile cu brânză de capră, ba niște porcușori sălbatici, care căutau prin pădure ca și mine, castane.

Corsicanii nu doar că au grijă de tot ceea ce îi înconjoară, că încearcă să fie pe cât de puțin invazivi cu mediul, dar îi sunt recunoscători naturii la fiecare pas. Pe zidurile bisericii Saint-Michel de Murato, despre care legenda spune că ar fi fost costruită de îngeri într-o singură noapte, nu o să vezi sfinți, ci siluete de animale. Așa au vrut corsicanii să le mulțumească celorlalți locuitori ai insulei pentru ajutorul dat mai mereu.

Aaaa, și ce frumos îi zice soiului de struguri de vin roșu plantat cel mai mult în Corsica! Niellucciu. Era să îmi botez o pisică așa, atât de mult îmi place cum sună. Bine, și gustul e bun tare. Mi-a spus ghidul, cu care am făcut un tur prin viile din Patrimonio ca, perioada cea mai bună pentru degustat vin este între 10.30 și prânz. Nu l-am contrazis.

Și apropo, corsicanii și-au refăcut podgoriile după ce au fost aproape distruse de unii și alții, care au venit în Corsica pentru că viile ei nu fuseseră atinse de bolile care bântuiau prin Europa și care au vrut să producă mult și prost. Acum vinul corsican este iar bun de nu-ți vine să pui paharul deoparte și câștigă premii pe oriunde ajunge.

N-am ocolit nici Les Calanques de Piana, aflate în situl “Golful Porto”, parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Ne-au bătut inimile împreună, am rămas cu gura căscată (eu) și mi s-au inundat ochii cu frumos.

Nu m-aș mai fi dat plecată din Corsica. Am pus însă înainte de despărțire piciorul și în sudul insulei, în Bunifaziu, acolo unde se vorbește un dialect genovez și unde se petrece o parte din acțiunea din Vendetta a lui Guy de Maupassant.

Am umblat din înghețațerie în înghețațerie, am uitat de mine pe falezele albe, m-am imaginat pescar îndrăgostit, i-am înconjurat formele și mi-a fost dor de Corsica, acolo fiind.

Data viitoare musai să prind sezonul clementinelor. Vi ringraziu!