Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂

 

Emoții

Nu m-am îndepărtat prea tare de Copenhaga. Am urcat doar bicicleta în tren, după câteva stații am schimbat trenul cu un altul și după iar câteva am coborât în Humlebæk, un fost sat de pescari. În plin verde și albastru, în mijlocul unei mări de liniște și cu Marea Baltică la picioare.

Ținta era Louisiana Museum of Modern Art, însă a meritat cu vârf și îndesat fiecare clipă petrecută aici. De la bicicleala pe coclauri și picnicul la malul mării până la emoțiile puternice provocate de întâlnirile cu “Gleaming Lights of the Souls” a lui Yayoi Kusama sau cu  figurile filiforme ale lui Alberto Giacometti.

Fără să stau vreun moment pe gânduri, cred că Louisiana Museum of Modern Art este spațiul cultural care m-a provocat cel mai intens până acum. Numele muzeului vine de la numele celor 3 soții pe care le-a avut Alexander Brun, proprietarul inițial al locului. Da, pe toate 3 le-a chemat Louise 🙂

N-ai să găsești aici doar expoziții permanente sau sezoniere de artă modernă, muzeul exprimă un concept viu despre artă și cotidian în același timp. Arhitectura, designul, fotografia, filmul, toate sunt la ele acasă.

Poți lua prânzul în cafeneaua muzeului sau te poți așeza pur și simplu în curte, pe jos, la un picnic spontan, relaxa în bătaia brizei, iar către seară ai face bine să te întorci în curte ca să nu pierzi vreun concert, o dezbatere, un atelier sau o lectură de poezie. Arhitecții Jørgen Bo și Wilhlem Wohlert au integrat modernismul anilor ’50 într-un spațiu natural perfect, împrietenind ideal construcția cu natura.

Mi-a plăcut mult, mult de tot. Abia am reușit să mă desprind. M-aș fi ascuns sub o masă pe undeva sau după vreun copac și-aș fi rămas acolo și după ce ar fi închis. Până dimineața. Sau pentru totdeauna.

Poate fac asta data viitoare.

Pe două roți

Cele 5 zile pe bicicletă prin Copenhaga nu doar că m-au fericit de mi-a sărit inima ca pe trambulină, dar mi-au și făcut cunoștință cu un fel de-a fi general la care am tânjit dintotdeauna. Relaxat, dar conștient, deschis, atent nu doar la sine, în căutare de idei, de soluții, atât de prietenos cu mediul, creativ, în armonie, vibrant, organizat, fără a fi însă rigid.

Prima oară când am intrat pe pista de biciclete, am fost atât de fascinată încât m-am dat jos de pe șa cât să mă ciupesc și să-mi dau seama dacă visez sau nu. Și, da, am încurcat un pic traficul 🙂

Am ajuns pe cele două roți prin parcuri, în piață după fructele de care m-am bucurat ceva mai târziu la margine de mare, i-am făcut o vizită scurtă și Micii Sirene care tocmai împlinise 100 de ani așa că nu mai era chiar atât de mică, în fața casei în care a trăit Hans Christian Andersen, în Nyhavn la numărul 20 și m-am întors din nou în parc. Unde după școală sau birou toată lumea se întinde pe iarbă, bea o bere și stă la povești.

O bere sau, de ce nu, un pahar de prosecco poți bea și în fața Operei, iar dacă-ți așezi și capul în poala iubitei, nu are cum să fie altfel decât perfect.

Copenhaga este minunată, o poveste de oraș. Are emoția aceea care te leagă și nu-ți mai dă drumul. Știu, eu am fost în miez de vară cu zile lungi și însorite, dar sigur mă voi întoarce și nu voi ocoli nici iarna. Să îmi înghețe nasul, să nu mi se vadă nici urechile de sub căciulă, însă tot pe bicicletă să fiu. Cu atâția alții pentru care astfel de lucruri fac parte de mult din normalitate.

Apropo de frig. Nu ocoli înghețata în Copenhaga. Una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, aproape pe nerăsuflate. Și să nu uit de midii. De midiile în sos de vin alb sau de bere, vreau să zic. Ah! Sper ca apoi să-ți amintești pe unde ți-ai lăsat bicileta înainte să te fi așezat la masă. Că eu am căutat-o mult și bine într-o mare de alte biciclete până am dat de ea.

În Nyhavn, canalul unde ritmurile de jazz sunt la ele acasă, ziua pare și mai lungă, iar apusul este absolut spectaculos. La numărul 9 vei găsi cea mai veche casă din zonă, are mai bine de 300 de ani și nu și-a pierdut niciun strop din farmecul inițial. De fapt, toate casele din micul port sunt vesele și colorate, ca de turtă dulce și parcă stau așa, ca-ntr-o lungă-mbrățișare. Le răsfață soarele toată ziua și le mângâie marea pragurile. Atât de fericite sunt.

Castele, turnuri cu clopote, Regele Christian al X-lea călărindu-și prin oraș calul alb însoțit doar de-o gardă, în fiecare zi a ocupației germane în semn de rezistență, verde cât vezi cu ochii, oameni frumoși, oameni care cred, vor și fac, biciclete și iar biciclete. Combinația ideală între cândva și acum, între vechi și nou. Dacă ar fi fost să pot să aleg, Copenhaga ar fi fost unul dintre locurile în care mi-ar fi plăcut să mă fi născut.

N-a fost să fie, dar o să mă tot întorc la ea. N-aș avea cum să mă satur niciodată.

 

Vis. Unul împlinit.

Sunt locuri în care îmi doresc atât de tare să ajung, experiențe pe care să le trăiesc încât mă sucesc, mă învârtesc, mă dau și de 3 ori peste cap dacă este nevoie și până la urmă mi se întâmplă. Trinity College din Dublin este o astfel de experiență.

Am amuțit atunci când am intrat în bibliotecă, apoi m-am zgâit un lung șir de minute la pereții încărcați de cărți, mi-am umplut plămânii cu miros de lemn amestecat cu litere, iar când într-un final am reușit să mă rup și să ies în curte, am ascultat istorii și legende vechi de 4 secole povestite de un student. Așa am aflat, de exemplu, că unul dintre arhitecții universității a așteptat să se finalizeze construcția celei din Cambridge doar pentru a face Trinity College un pic mai mare. Sau că tot căutau nod în papură pentru ca în final să nu își plătească arhitecții.

Am bătut aleile campusului și m-am imaginat studentă aici. Aici unde au stat cu burta pe carte Oscar Wilde, Samuel Beckett și JP Donleavy. Ah! N-a fost să fie, dar măcar am înnoptat în campus. Și m-am bucurat de liniștea care a înlocuit încet-încet forfota de peste zi.

Bucurii care ți se vâră în suflet și n-or să-ți mai iasă de-acolo niciodată. Știu eu sigur.

Lucruri simple

Nu mă dau în vânt după ce mănâncă maltezii. Stai așa că n-am început bine. Avem doar gusturi diferite, iar gusturile nu se discută 🙂 Am dat însă peste un local care m-a ținut în loc vreo două ore fără să îmi dau seama când a trecut timpul.

67 Kapitali se numește, îl găsești în Valletta și-ai să te întâlnești aici cu lucruri simple după care o să-ți lingi toate degetele, promit. Nu mă puteam opri din mâncat pâine cu ulei de măsline și parcă cu fiecare dumicat, îmi era mai aproape înțelesul revoluției care a izbucnit în Malta atunci când au crescut taxele la făină.

Brânza de capră cu chutney de mere și stafide mi-a răsfățat simțurile, berea artizanală mi le-a amețit, iar cartofii copți cu mirodenii mi le-au trezit.

Și nu-i doar asta. Atmosfera din bar te lipește și ea pe scaun de uiți să mai pleci. Muzică bună, oameni faini, mese și scaune prietenoase. Ador toate detaliile astea care te năucesc în cel mai plăcut mod. Locuri în care ai sentimentul că ai cunoaște pe toată lumea și că doar niște timp a stat între voi o vreme. Iar acum că v-ați regăsit, să tot curgă poveștile, nu doar berea.

Aș mai vrea o porție, vă rog! Grazzi!

Be water!

Țara Bascilor este o bucurie. Eu am ajuns până acum doar în San Sebastian (Donostia), Zumaya și Guetaria și a fost dragoste la primul pas. Dar ce dimineți! Abia așteptam s-o tulesc din casă, să ajung pe-o plajă și să alerg . Singură sau împreună cu vreun prieten patruped care, de fapt, mai mult fugărea valuri. Ori mă așezam pe nisip și îmi luam micul dejun printre picioarele surferilor care se făceau în câteva momente una cu marea.

San Sebastian este super șic, iar pentru gurmanzi este raiul absolut. Varianta bască a tapasului se numește pintxo și-o să te facă să umbli din bar în bar ca să încerci alte și alte rețete de care o să te tot îndrăgostești, iar apoi le vei duce dorul. Și crede-mă, orășelul ăsta mic nu duce lipsă de baruri, sunt așa, ca un trademark pentru el. Iar forfota îl face și mai viu. Indiferent de perioada anului sau de ziua săptămânii, barurile mustesc de oamenii ale căror râsete le vei reîntâlni pe străzi până spre dimineață. Fii pe pace, vei da imediat jos ceea ce îți închipui că ai pus în greutate. Pentru că San Sebastian te va ademeni să-i urci dealurile, să-i cutreieri pădurile și să-i înoți valurile.

Vei avea tot timpul simțurile inundate. De arome, dar și de culoare. Și așa, cu bateriile încărcate, te poți îndrepta apoi către alte coclauri. Pentru că împrejurimile sunt cel puțin la fel de frumoase.

Zumaya. Abia dacă îți vei intersecta drumurile cu vreun alt trecător. Te vei simți un mic prinț într-o lume care parcă nu ar avea nici început și nici sfârșit. Unde soarele așază pe nisip desene pe care marea se încăpățânează să le șteargă. În care urci mai întâi creste pentru ca apoi să te lași lovit de valurile care se sparg jucăușe de stânci și de tălpile tale.

Guetaria. Aici, în afară de soare, nisip și mare vei găsi și podgorii. Pentru că este locul în care s-a născut txakoli, vinul ușor și un pic spumos care o să te facă să crezi că știi spaniolă, dacă nu chiar și bască.

Eu am bătut la poarta unei case unde am participat la un tur cu degustare. Am mers piticot prin vie, am clipit cu ochii în soare, am ascultat cuminte povești despre vin, am încercat și chiar am reușit să ghicesc arome din spatele gustului și am aflat și cum se bea vinul ăsta de-și zice txakoli. Că e o șmecherie la mijloc, nu-l bea ca pe un vin obișnuit. Toarnă-l de la înălțime în pahar. Și înălțimea de la care se toarnă, și forma paharului care seamănă cu unul de apă doar că-i mai grăsan, și pereții lui foarte subțiri fac ca senzația pe care o vei simți să te convingă să iei cu tine la plecare măcar o sticlă.

Pintxos + txakoli + munți + mare + oameni + animale = mucho amor. ¡Muchas gracias!

Summer all the way

Mi-am tot dorit să ajung în Croația, iar într-un final a fost să fie Dubrovnik. Un orășel ca o casă mai mare cu multe scări, așa l-am simțit. Și plină de oaspeți. Puțin cam aglomerat pentru nevoia mea de liniște, dar totuși fermecător. Am găsit până la urmă și liniștea. Cocoțată pe zidurile orașului, mâncând cireșe și privind de-acolo de sus acoperișuri și un meci de fotbal din curtea unei școli, cred.

Ok, ce să fac, o să recunosc că am mai găsit liniște și lângă un pahar de vin roșu mai mult negru la capătul funicularului. De-acolo de unde orașul ți se va părea și mai mic, străduțele și mai înguste, iar marea și mai mare.

Scările pe care o să le tot urci și-ai să le cobori te vor duce prin curțile oamenilor, îți vor flutura în față rufe tocmai puse la uscat, te vor ispiti cu bunătăți de-ale locului închise bine în borcane și te vor mai apăra puțin de aglomerație. Că nu toată lumea-i dornică să facă febră musculară de la atâta urcat și coborât.

Întors fiind în inima orașului, te-ai putea întinde precum o pisică leneșă pe-o stâncă și lângă un alt pahar de vin sau nu, te-ai putea bucura de culorile apusului, pierde cu ochii printre valuri și amuza de săriturile celor care se aruncă de pe stânci în funduri de mare pentru ca apoi să iasă și să o ia de la capăt până amețesc.

Eu am ieșit și din Dubrovnik. Am dat o fugă până în Konavle unde am biciclit pe lângă cascade, printre pomi care m-au dus cu gândul la Toscana, mi-am împărțit sandwich-ul cu o pisică și am trecut desculță printr-un râu care aproape că mi-a înghețat mustățile. Nu, hai că nu am mustăți 🙂 Pe drum am întâlnit însă și urme ale războiului. Le-au lăsat, nu le-au șters ca să ne aducă aminte și să nu mai facem.

Am mai ajuns în Parcul Național Mljet unde m-am jucat printre fluturi, am ascultat foșnet de copaci, am clipocit cu tălpile goale albastrul apei și mi-am mai făcut prietenă o pisică.

Timp a fost să petrec o zi și în insula Korčula, acolo unde se pare, dar nu-i 100% sigur că s-a născut Marco Polo într-o casă care acum este doar ziduri. Mie mi-a plăcut chiar și așa. Și mi-a plăcut insula cu totul: oameni, culori, munți, lumini, copilăreli, flori și ferestre.

La dus și la întors m-am oprit în Ston pentru stridiile după care te lingi pe degete, iar în Pelješac la o degustare de ulei de măsline și vin negru, o afacere mică a unei familii cu suflet mare. Nici stridiile și nici vinul nu-l exportă, nu au cantități suficiente pentru a putea face asta. Așa că va trebui să le faci o vizită dacă ți s-au trezit pofte. Să vezi cum oamenii ăștia fac ulei de măsline și vin din piatră seacă. Și la figurat, dar și la propriu.

Mă bucur, Croația, că ne-am cunoscut, mă bucur mult. Și sper să ne revedem.