Happyology

Cea mai mare bucurie pe care mi-a făcut-o Islanda a fost să îmi arate coada unei balene. Balenuță care mi-a mai și pufăit de câteva ori în nas. Așa, pe la miezul nopții, de Midnight Sun. Dar mi-a adus și creste și văi colorate cu câte-un lac vârât între ele. Și aproape că nu a fost cascadă de lângă care să nu plec udă fleașcă, însă cu gura până la urechi.

Pe insula asta stă timpu-n loc, pot să jur. Și nu doare nimic oricât de tare-ar bate vântul sau ploaia. Nu te-ncruntă niciun nor, iar curcubeul îți apare-n cale când nu te-aștepți. Poate chiar unul dublu cu puțin noroc. Și e atâta liniște de nici nu mai știi unde s-o pui, ce să faci cu ea. Câte-un tropăit de cai ce te mai trezește din când în când.

Cam tot timpul te-ntrebi dacă ești încă pe Pământ sau dacă nu cumva, visul acela pe care îl ai uneori nu mai este vis și te afli de fapt pe altă planetă. Printre stânci de gheață, pe lângă pereți de apă, aruncat între vulcani ațipiți, care în curând se vor trezi cât să se spele pe dinți pentru ca apoi să mai tragă un pui de somn de câțiva zeci de ani.

Am încercat să aleg între mare și munte, între soare și ploaie, între noapte și zi, între negru și celelalte culori și nu am reușit să mă decid. Dar dacă ar fi să închid ochii și să mă închipui iar în Islanda, aș auzi pietricelele aruncate de valuri la mal. Se lovesc unele de celelalte într-un cântec ce te țintuiește pe plajă. Or fi învățat combinația asta de sunete de la Sigur Rós sau, mai sigur, ei le-au împrumutat de la ele. Parcă nici de respirat nu mai respiri, o face altcineva în locul tău.

Iar islandezii mi-au părut cei mai calzi dintre nordici. Plus că au o mulțime de pisici, ceea ce îi face de-a dreptul adorabili. Și-s foarte senzitivi, atenți la emoțiile celor din jurul lor. Când am ajuns la check-in la întoarcere în aeroport, domnul de la ghișeu m-a întrebat dacă sunt supărată. Nu realizasem că se și vede, dar eram, da. Aș mai fi stat măcar un pic. Mi-a promis că o să se-ntâmple cumva și o să mă întorc. Am râs și l-am crezut.

Și cum să nu adori Reykjavikul? De unde din altă parte mai ai șansa să călătorești către Soare într-o barcă? The Sun Voyager o să te trimită fix în mijlocul acestui vis. Sau poate ai chef de o partidă de șah în plină stradă, pe care o maimuțică o să te lase să o câștigi fără probleme. Ori poate vrei să te îmbrățișeze un nor la apus. Pune-ți o dorință și închide o clipă ochii, sunt mari șanse să ți se-ndeplinească.

Islanda e un basm. Și îți vine tare greu să ieși din el. Dar sunt atâtea motive pentru care să mă-ntorc. Nu doar pentru căluți, balene, cascade și diamantele de gheață de pe plajă, dar și pentru un concert la Harpa, într-o arhitectură la fel de intergalactică precum este întreaga insulă.

Așa, iar acum îl întreb pe domnul de la ghișeu. Când se întâmplă acel ceva și mă întorc? 😀 Eu am fost cuminte, am promis că respect toate regulile și așa am și făcut. 🙂

Poezie

Mhm, poezie de local. Și nu doar pentru că-i așezat la margine de mare, dar așa, cu totul. De la ușă până la masă și înapoi. Dar hai să-ți arăt mai întâi și-ntâi drumul de pe plajă până la restaurant. Ești în  Corsica pe plaja Lotu, adică cu picioarele goale în Paradis. Lași plaja-n spate, treci pe lângă frumusețile astea adormite, mai tragi cu ochiul la valuri, ții poteca drept și, gata, poți să uiți de orice problemă. Intră și lasă-te răsfățat.

Ia loc, lasă valurile alea să-ți mângâie o ureche, iar celeilalte coboară-i scărița să urce niște muzică bună pe ea. Și pregătește-te de lins degete și farfurii. Eu nu am avut rezervare prima oară și m-au apucat toate tristețile când mi-au spus că este totul plin toată ziua. Dar s-au înduioșat și m-au trimis să stau cuminte pe o canapea că poate-poate se eliberează o masă. Iar după 10 minute mă așezam la cea mai frumoasă masă ever.

Dacă nu ai rezervare și nu ai vreme să aștepți să se elibereze o masă până să se ocupe iar, poți mânca totuși un sandviș la bar, n-or să te lase să pleci trist de la ei. Bun, și-acum bucuria din farfurii. Să știți că și eu salivez, nu aruncați cu roșii. Sau puteți să aruncați, că-mi plac. Și încă mult de tot.

Ah, cred că mai am câteva fotografii. Încerc să țin sub control situația și să nu-mi iau bilet de-ntoarcere chiar acum. Mai aștept un pic, timp în care rememorez freamătul fiecărei papile gustative. Creveții aștia gigant sunt un vis, dar nu vei afla rețeta, rămâne în familie.

Nu știu să nu-mi fie dor. O să mi se facă și-o să mă întorc. La Cabane du Lodu o să-mi îndulcească tot, știu eu. Gust, respirație, gânduri.

Vi ringraziu!

Não fui eu, não fui eu, não fui eu, nem ninguém

Cum să petreci 4-5 ore delicioase în Lisabona? Păi o întâlnești de dimineață pe Luísa în piață și vă gândiți mai întâi ce-ați vrea să mâncați la prânz. Apoi te trezești strigând în gura mare: “Scoicuțe, te rog, scoicuțe!”. Iar Luísa o să râdă, o să se bucure că și-a găsit mâncăcioasa și-o să-ți mai propună și alte gustoșenii. Tu dai din cap că “dadada” și mergeți să alegeți peștele și scoicile.

Tanti care vinde pește știe doar portugheză așa că-i momentul să spui că bunghești ceva în limba ei și că sigur o să înțeleagă și ea română. Și îi spui fraza-minune, care se și potrivește cu locul: “Cu un kil de carne de vacă și un litru de vin nu se moare de foame”. Iar tanti de la raionul de pește o să facă ochii mari și-o să repete în portugheză “Com um quilo de carne de vaca e um litro de vinho não se morre de fome”. Iar apoi o să spună la tot restul lumii că ea știe română 😀

În timp ce tanti vă pregătește peștele pe care tocmai l-ați ales, tu și Luísa mergeți să luați legumele și fructele de care aveți nevoie la gătit, iar când ați epuizat lista de cumpărături, fuga acasă să mai și munciți. “Casa” este doar o bucătărie pe care Luísa a aranjat-o cum i-a plăcut ei mai mult, foarte portugheză, adică foarte primitoare. Vă-nșirați pe masă cumpărăturile și poa’ să-nceapă bucuria. Asta, cum îi zice, munca.

O să-ți pregătească repede niște brânză cu condimente și ulei de măsline la cuptor ca să nu te ia cu leșin în timp ce tai ceapa și, în funcție de sensibilitate, te pui pe plâns. Da, normal că o să deschidă și o sticlă de vin. Că mai trebuie să și râzi, nu doar să dai apă la șoareci. Iar când după un pahar de vin, o să-l recunoști pe Salvador Sobral, care se aude din boxe alături de sunete de pian și o să vrei să te lauzi că știi cine cântă, iar Luísa o să-ți spună că este băiatul ei, să nu o contrazici. Că doar “trebuia să aibă și el o mamă, nu?”.

Pe care mamă urma să o viziteze un pic mai târziu, dar eu am plecat după prânz pentru că mai aveam și de pictat un azulejo în acea zi. Am mai avut timp însă să aflu că are și o fiică, tot Luísa și ea, care îi compune piesele lui Salvador. Și nu doar lui, dar și Anei Moura, care vine din când în când împreună cu António Zambujo în bucătăria în care mă aflam și eu, iau masa, iar apoi cântă până către dimineață. Așa, doar pentru ei, doar ca să petreacă niște timp împreună.

Dar să mă întorc la mâncarea pe care am pregătit-o. Pește și scoicuțe, așadar. Pește împănat cu felii de lămâie și frunze de dafin la cuptor cu ceapă, cartofi noi și roșii, iar scoicile trase în tigaie cu ceapă, usturoi, ulei de măsline și coriandru proaspăt. Și am aflat de la Luísa, care a aflat de la niște pescari, că cea mai bună metodă pentru a scoate nisipul din cochilii este să lași vreun sfert de oră scoicile într-un castron cu apă în care să presari niște făină. Le curăță de numa. Și mere la cuptor umplute cu dulceață și batoane de scorțișoară în sos de miere, vai!

Dacă am plecat rostogolindu-mă de-acolo? Și încă cum! Cam așa au arătat în final farfuriile. Am cerut și-am primit bis la scoicuțe și la mere. Dar și inima mi s-a rostogolit. De-atâtea emoții, povești și drag.

Of, și ce mai saudade o să-mi fie până data viitoare. Dor, mult dor. Pentru că:

The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

Madeira într-un pahar

De această dată nu-i despre mâncare. Este despre cum, după ce aproape 5 ore am urcat și-am coborât atâtea scări câte n-am urcat și coborât tot restul vieții, de pe-un vârf de munte pe altul și înapoi, m-am oprit într-un final în fața unei carafe mari pline cu ceva ce eu credeam că este suc de portocale. Mi s-a părut mie că paharu-i un pic cam mic pentru cât de sete îmi era, dar l-am dus repede către gură și, hait, era suc de portocale, da, dar cu rom în el. Îmi înșelase așteptările așa că am decis repede că nu îmi place.

Ghidul s-a amuzat copios când m-a văzut cum mă strâmb. Credea că am habar ce-i poncha și știu ce fac. După ce lui i-a mai trecut din râs, iar mie din plâns, mi-a recomandat un loc în care să merg și să-mi schimb părerea despre băutura în cauză. Dau și eu recomandarea mai departe, pe mine m-a convins.

Venda Velha se numește barul din Funchal în care o să găsești doar poncha, dar în toate variantele și culorile posibile. Și bună tare. Madeira-i plină ochi de tot felul de fructe, fiecare sat are câte o petrecere anuală dedicată celui pe care îl cultivă cel mai mult, așa că romul este amestecat în barul ăsta ba cu căpșuni, ba cu kiwi, ba cu fructul pasiunii, ba cu mandarine, dar variantele clasice sunt fie cu lămâie, fie cu portocale, fie cu lâmâie și portocale.

Ideea de a combina romul cu suc proaspăt i-a venit unui căpitan de vas, care ducea dorul alcoolului cât timp era pe ocean. Nu le era permis marinarilor să plece în larg cu vin așa că după o călătorie de câteva luni pe apă, dar totuși “pe uscat”, căpitanul nostru s-a întors pe insulă și a turnat niște “aguardente”, adică rom făcut din trestie de zahăr, peste sucul stors dintr-o lămâie. Moment în care s-a născut poncha. De aceea, variantei originale îi și zice “Pescadora”. Nu vă strâmbați cum am făcut eu la prima întâlnire cu licoarea, în poncha cu lâmâie se pune și puțin zahăr sau miere așa că n-o să vă acrească.

Și uite cum prima impresie poate fi înșelătoare 🙂

 

Emoții

Nu m-am îndepărtat prea tare de Copenhaga. Am urcat doar bicicleta în tren, după câteva stații am schimbat trenul cu un altul și după iar câteva am coborât în Humlebæk, un fost sat de pescari. În plin verde și albastru, în mijlocul unei mări de liniște și cu Marea Baltică la picioare.

Ținta era Louisiana Museum of Modern Art, însă a meritat cu vârf și îndesat fiecare clipă petrecută aici. De la bicicleala pe coclauri și picnicul la malul mării până la emoțiile puternice provocate de întâlnirile cu “Gleaming Lights of the Souls” a lui Yayoi Kusama sau cu  figurile filiforme ale lui Alberto Giacometti.

Fără să stau vreun moment pe gânduri, cred că Louisiana Museum of Modern Art este spațiul cultural care m-a provocat cel mai intens până acum. Numele muzeului vine de la numele celor 3 soții pe care le-a avut Alexander Brun, proprietarul inițial al locului. Da, pe toate 3 le-a chemat Louise 🙂

N-ai să găsești aici doar expoziții permanente sau sezoniere de artă modernă, muzeul exprimă un concept viu despre artă și cotidian în același timp. Arhitectura, designul, fotografia, filmul, toate sunt la ele acasă.

Poți lua prânzul în cafeneaua muzeului sau te poți așeza pur și simplu în curte, pe jos, la un picnic spontan, relaxa în bătaia brizei, iar către seară ai face bine să te întorci în curte ca să nu pierzi vreun concert, o dezbatere, un atelier sau o lectură de poezie. Arhitecții Jørgen Bo și Wilhlem Wohlert au integrat modernismul anilor ’50 într-un spațiu natural perfect, împrietenind ideal construcția cu natura.

Mi-a plăcut mult, mult de tot. Abia am reușit să mă desprind. M-aș fi ascuns sub o masă pe undeva sau după vreun copac și-aș fi rămas acolo și după ce ar fi închis. Până dimineața. Sau pentru totdeauna.

Poate fac asta data viitoare.

Pe două roți

Cele 5 zile pe bicicletă prin Copenhaga nu doar că m-au fericit de mi-a sărit inima ca pe trambulină, dar mi-au și făcut cunoștință cu un fel de-a fi general la care am tânjit dintotdeauna. Relaxat, dar conștient, deschis, atent nu doar la sine, în căutare de idei, de soluții, atât de prietenos cu mediul, creativ, în armonie, vibrant, organizat, fără a fi însă rigid.

Prima oară când am intrat pe pista de biciclete, am fost atât de fascinată încât m-am dat jos de pe șa cât să mă ciupesc și să-mi dau seama dacă visez sau nu. Și, da, am încurcat un pic traficul 🙂

Am ajuns pe cele două roți prin parcuri, în piață după fructele de care m-am bucurat ceva mai târziu la margine de mare, i-am făcut o vizită scurtă și Micii Sirene care tocmai împlinise 100 de ani așa că nu mai era chiar atât de mică, în fața casei în care a trăit Hans Christian Andersen, în Nyhavn la numărul 20 și m-am întors din nou în parc. Unde după școală sau birou toată lumea se întinde pe iarbă, bea o bere și stă la povești.

O bere sau, de ce nu, un pahar de prosecco poți bea și în fața Operei, iar dacă-ți așezi și capul în poala iubitei, nu are cum să fie altfel decât perfect.

Copenhaga este minunată, o poveste de oraș. Are emoția aceea care te leagă și nu-ți mai dă drumul. Știu, eu am fost în miez de vară cu zile lungi și însorite, dar sigur mă voi întoarce și nu voi ocoli nici iarna. Să îmi înghețe nasul, să nu mi se vadă nici urechile de sub căciulă, însă tot pe bicicletă să fiu. Cu atâția alții pentru care astfel de lucruri fac parte de mult din normalitate.

Apropo de frig. Nu ocoli înghețata în Copenhaga. Una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, aproape pe nerăsuflate. Și să nu uit de midii. De midiile în sos de vin alb sau de bere, vreau să zic. Ah! Sper ca apoi să-ți amintești pe unde ți-ai lăsat bicileta înainte să te fi așezat la masă. Că eu am căutat-o mult și bine într-o mare de alte biciclete până am dat de ea.

În Nyhavn, canalul unde ritmurile de jazz sunt la ele acasă, ziua pare și mai lungă, iar apusul este absolut spectaculos. La numărul 9 vei găsi cea mai veche casă din zonă, are mai bine de 300 de ani și nu și-a pierdut niciun strop din farmecul inițial. De fapt, toate casele din micul port sunt vesele și colorate, ca de turtă dulce și parcă stau așa, ca-ntr-o lungă-mbrățișare. Le răsfață soarele toată ziua și le mângâie marea pragurile. Atât de fericite sunt.

Castele, turnuri cu clopote, Regele Christian al X-lea călărindu-și prin oraș calul alb însoțit doar de-o gardă, în fiecare zi a ocupației germane în semn de rezistență, verde cât vezi cu ochii, oameni frumoși, oameni care cred, vor și fac, biciclete și iar biciclete. Combinația ideală între cândva și acum, între vechi și nou. Dacă ar fi fost să pot să aleg, Copenhaga ar fi fost unul dintre locurile în care mi-ar fi plăcut să mă fi născut.

N-a fost să fie, dar o să mă tot întorc la ea. N-aș avea cum să mă satur niciodată.