Be water!

Țara Bascilor este o bucurie. Eu am ajuns până acum doar în San Sebastian (Donostia), Zumaya și Guetaria și a fost dragoste la primul pas. Dar ce dimineți! Abia așteptam s-o tulesc din casă, să ajung pe-o plajă și să alerg . Singură sau împreună cu vreun prieten patruped care, de fapt, mai mult fugărea valuri. Ori mă așezam pe nisip și îmi luam micul dejun printre picioarele surferilor care se făceau în câteva momente una cu marea.

San Sebastian este super șic, iar pentru gurmanzi este raiul absolut. Varianta bască a tapasului se numește pintxo și-o să te facă să umbli din bar în bar ca să încerci alte și alte rețete de care o să te tot îndrăgostești, iar apoi le vei duce dorul. Și crede-mă, orășelul ăsta mic nu duce lipsă de baruri, sunt așa, ca un trademark pentru el. Iar forfota îl face și mai viu. Indiferent de perioada anului sau de ziua săptămânii, barurile mustesc de oamenii ale căror râsete le vei reîntâlni pe străzi până spre dimineață. Fii pe pace, vei da imediat jos ceea ce îți închipui că ai pus în greutate. Pentru că San Sebastian te va ademeni să-i urci dealurile, să-i cutreieri pădurile și să-i înoți valurile.

Vei avea tot timpul simțurile inundate. De arome, dar și de culoare. Și așa, cu bateriile încărcate, te poți îndrepta apoi către alte coclauri. Pentru că împrejurimile sunt cel puțin la fel de frumoase.

Zumaya. Abia dacă îți vei intersecta drumurile cu vreun alt trecător. Te vei simți un mic prinț într-o lume care parcă nu ar avea nici început și nici sfârșit. Unde soarele așază pe nisip desene pe care marea se încăpățânează să le șteargă. În care urci mai întâi creste pentru ca apoi să te lași lovit de valurile care se sparg jucăușe de stânci și de tălpile tale.

Guetaria. Aici, în afară de soare, nisip și mare vei găsi și podgorii. Pentru că este locul în care s-a născut txakoli, vinul ușor și un pic spumos care o să te facă să crezi că știi spaniolă, dacă nu chiar și bască.

Eu am bătut la poarta unei case unde am participat la un tur cu degustare. Am mers piticot prin vie, am clipit cu ochii în soare, am ascultat cuminte povești despre vin, am încercat și chiar am reușit să ghicesc arome din spatele gustului și am aflat și cum se bea vinul ăsta de-și zice txakoli. Că e o șmecherie la mijloc, nu-l bea ca pe un vin obișnuit. Toarnă-l de la înălțime în pahar. Și înălțimea de la care se toarnă, și forma paharului care seamănă cu unul de apă doar că-i mai grăsan, și pereții lui foarte subțiri fac ca senzația pe care o vei simți să te convingă să iei cu tine la plecare măcar o sticlă.

Pintxos + txakoli + munți + mare + oameni + animale = mucho amor. ¡Muchas gracias!

Summer all the way

Mi-am tot dorit să ajung în Croația, iar într-un final a fost să fie Dubrovnik. Un orășel ca o casă mai mare cu multe scări, așa l-am simțit. Și plină de oaspeți. Puțin cam aglomerat pentru nevoia mea de liniște, dar totuși fermecător. Am găsit până la urmă și liniștea. Cocoțată pe zidurile orașului, mâncând cireșe și privind de-acolo de sus acoperișuri și un meci de fotbal din curtea unei școli, cred.

Ok, ce să fac, o să recunosc că am mai găsit liniște și lângă un pahar de vin roșu mai mult negru la capătul funicularului. De-acolo de unde orașul ți se va părea și mai mic, străduțele și mai înguste, iar marea și mai mare.

Scările pe care o să le tot urci și-ai să le cobori te vor duce prin curțile oamenilor, îți vor flutura în față rufe tocmai puse la uscat, te vor ispiti cu bunătăți de-ale locului închise bine în borcane și te vor mai apăra puțin de aglomerație. Că nu toată lumea-i dornică să facă febră musculară de la atâta urcat și coborât.

Întors fiind în inima orașului, te-ai putea întinde precum o pisică leneșă pe-o stâncă și lângă un alt pahar de vin sau nu, te-ai putea bucura de culorile apusului, pierde cu ochii printre valuri și amuza de săriturile celor care se aruncă de pe stânci în funduri de mare pentru ca apoi să iasă și să o ia de la capăt până amețesc.

Eu am ieșit și din Dubrovnik. Am dat o fugă până în Konavle unde am biciclit pe lângă cascade, printre pomi care m-au dus cu gândul la Toscana, mi-am împărțit sandwich-ul cu o pisică și am trecut desculță printr-un râu care aproape că mi-a înghețat mustățile. Nu, hai că nu am mustăți 🙂 Pe drum am întâlnit însă și urme ale războiului. Le-au lăsat, nu le-au șters ca să ne aducă aminte și să nu mai facem.

Am mai ajuns în Parcul Național Mljet unde m-am jucat printre fluturi, am ascultat foșnet de copaci, am clipocit cu tălpile goale albastrul apei și mi-am mai făcut prietenă o pisică.

Timp a fost să petrec o zi și în insula Korčula, acolo unde se pare, dar nu-i 100% sigur că s-a născut Marco Polo într-o casă care acum este doar ziduri. Mie mi-a plăcut chiar și așa. Și mi-a plăcut insula cu totul: oameni, culori, munți, lumini, copilăreli, flori și ferestre.

La dus și la întors m-am oprit în Ston pentru stridiile după care te lingi pe degete, iar în Pelješac la o degustare de ulei de măsline și vin negru, o afacere mică a unei familii cu suflet mare. Nici stridiile și nici vinul nu-l exportă, nu au cantități suficiente pentru a putea face asta. Așa că va trebui să le faci o vizită dacă ți s-au trezit pofte. Să vezi cum oamenii ăștia fac ulei de măsline și vin din piatră seacă. Și la figurat, dar și la propriu.

Mă bucur, Croația, că ne-am cunoscut, mă bucur mult. Și sper să ne revedem.

Aripi

Tocmai mi-a trecut prin minte un gând de vacanță activă pentru anul viitor, iar gândul ăsta a adus după el un altul dintr-o călătorie deja trăită. Abia aștept să-mi redescopăr aripile, să le deschid și să zbor din nou. Așa cum am făcut-o în Ölüdeniz, locșorul care-mi umple amintirile de albastru, de înălțimi și de plutiri.

Să aștepți pe vârf de munte în șuierat de vânt să-ți iei zborul peste creste și păduri, apoi să ajungi deasupra valurilor și a infinitului pentru ca în final să reatingi pâmântul, aterizând lângă plajă, este cea mai dulce așteptare.

Am făcut-o și eu de șapte ori. Șapte ori în care am îmbrățișat adieri și liniști, culori și bucurii, m-am închipuit vultur și m-am simțit nemuritoare.

Toate emoțiile astea merită retrăite așa că mă voi reîmprieteni cu parapanta cât de curând. Când te năpădesc dorurile, nu are niciun sens să li te opui. Deshide-le ușa și lasă-le să intre. Ți se vor așeza pe inimă și-o vor face să cânte.

Teşekkürler, Ölüdeniz! Até ao Verão, Madeira! 🙂

Liniștea din Infern

Na, că am ajuns pe Strada Iadului. Jucăuș și plin de culoare în Iad. Plus că am dormit neîntoarsă, nu mi-a dat târcoale niciun copil de-al lui Scaraoțchi. Cel mai probabil, trecuse Ivan Turbincă înainte pe-aici și făcuse puțin curat.

O să-ți placă și ție când ajungi în Le Stanze del Carro, sunt sigură. La doi pași de Piazza Maggiore și de cele două turnuri o să găsești un Bed and Breakfast elegant și seducător ca un Casanova. Te va trece pragul și îți va servi micul dejun pe terasă unde vei avea senzația că stai cu liniștea și pacea la masă. O să tragă cu ochiul, va sesiza că nu te dai în vânt după ouăle fierte, iar a doua dimineață îți va pregăti o omletă de-o să te lingi pe degete.

Te va aștepta răbdător până te întorci tu de pe coclauri, dar cum vei ajunge, te va duce în dormitorul înțesat de povești. Nu-i cazul să îi ceri prea multe detalii, lasă-l să-ți povestească doar ce vrea el, prefă-te că-l crezi și trăiește-ți propria poveste. Vei putea face ca totul să pară și mai misterios dacă te vei ascunde după cărțile de Tarot închipuite de artistul și scenograful Emanuele Luzzati în 3 tablouri canvas.

Ieșiți pe balcon și zgâiți-vă la acoperișurile Bologniei, la oamenii care nu lasă graba să le strice treaba, doar ești în Italia, lasă soarele, iar apoi luna să vă umple camera de emoții, trăiește-le și povestește-mi și mie cum a fost 🙂

De-a carnavalul

Veneția mea este fabuloasă de carnaval. Este frumoasă, da, și în afara lui, dar o ador când vine vremea măștilor. Cu tot cu ploile care te udă până la piele și ți se înghesuie inclusiv în cizmele de cauciuc pe care, iată, le-ai luat cu tine degeaba.

Străduțe ticsite de oameni, culoare și energie, la asta să te aștepți. Măștile se vor lăsa cu răbdare privite, fotografiate, iar unele dintre ele, cele îndrăznețe, te vor lua în brațe. Ești liber să intri în orice poveste îți face cu ochiul și să visezi cât te ține imaginația.

Nu vei avea o clipă să te plictisești, la fiecare pas pe care-l vei face se va întâmpla câte ceva. Un zbor deasupra Pieței San Marco, fie că va fi un înger, un leu, un măgar sau un vultur, concursuri de măști, feeria-spectacol pe apă când sute de bărci vor face neîncăpătoare canalele Veneției, îi vor lumina și colora noaptea, ateliere de confecționat costume, “Festa delle Marie” în care se va alege cea mai cea dintre cele 12 frumoase ale provinciei, muzică, teatru și poezie.

Dacă vei găsi și ceva liniște în caruselul în care te aruncă festivalul? Da, când te aștepți mai puțin 🙂 Tot așa și cu soarele. Când crezi că te-a uitat, o să-ți răsară-n drum după vreun colț.

Nu mă las niciodată nemascată sau nepictată. Cu ochii acoperiți de culoare și bucurie, mă pierd printre străduțe și măști, mă hrănesc cu fiecare zâmbet pe care-l întâlnesc și mă îmbăt cu fiecare pală de vânt sau cu vreo bătaie din aripi de pescăruș.

Iar cum se încheie carnavalul, cum mi se face dor de el. La natura fantastica, te reaștept!

Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

Pace, brânză și dulceață de dovleac

A venit momentul să stau într-o fostă fabrică de brânză. Os Moinhos îi zice locului, în Santo Amaro, Velas, pe insula São Jorge din Azore. Ce mi-au mai plăcut diminețile! Și nu doar pentru că atunci când deschideam ușa, îmi mai intra câte o pisică în casă, dar odată cu ea năvălea aerul proaspăt, apoi se ițea o rază de soare, iar gândul mi-o lua înaintea picioarelor către micul dejun.

Mic dejun am spus? Yummyyy 😀 Simplu și atât de gustos. Brânză, suc de portocale, clătite, dulceață de dovleac și de portocale, salată de fructe, ceai, cafea și pâine caldă. Porția aceea de energie care îți lipește un zâmbet pe față la început de zi și te provoacă să nu-l pierzi.

După-amiaza-i o bucurie s-o petreci acasă. În grădină, la un pahar de vorbă sau de vin, pe alei sau cu o pisică-n brațe. În liniștea și pacea verii.

Vară care o să te țină pe terasă și seara, o să așeze câțiva nori pe vulcanul Pico de vizavi, o să-i ridice apoi și-o să te lase să te pierzi cu ochii în apus, dar și în farfuria plină cu chestii delicioase. Pe care poate le împarți cu vreo pisică 🙂

O să dormi ca un prunc apoi, iar stelele și luna îți vor fi paznici. Bucură-te.