Vulcanul

Vincent van Gogh, el este vulcanul. Așa îl vedea Paul Gauguin, care spunea că “Between two such beings as he and I, the one a perfect volcano, the other boiling too, inwardly, a sort of struggle was preparing.”

Nu-s critic de niciun fel așa că nu despre picturile lui voi scrie câteva rânduri aici. Ci despre bucuria să fi ajuns în locuri în care l-au dus pașii mai întâi pe el. Toate în Franța.

Mă opresc mai întâi în Arles unde n-a fost iubit deloc. Oamenii se fereau și vedeau în el un nebun. N-ai să mai găsești “The Yellow House” în care a locuit o vreme și pe care a așezat-o pe pânză, a fost distrusă. Doar un semn îți mai indică locul unde a fost. Dar poți “intra” totuși într-o pictură și lua chiar prânzul. În “Café Terrace at Night”, ai ghicit. Nu era galbenă atunci când a pictat-o Vincent. El doar s-a jucat cu lumina și a făcut-o astfel să pară galbenă. Dar acum cafeneaua chiar are această culoare, schimbare făcută tocmai ca să arate așa cum a simțit-o el.

La 40 de km sud de Arles îți va încurca părul briza puternică a Mediteranei care a bătut vreo 5 zile și prin desenele și pânzele lui Vincent în Saintes-Maries-de-la-Mer, satul de pescari unde și cerul, și marea sunt atât de albastre. Și fie vorba-ntre noi, cred că i-a plăcut atât de mult acest sat și datorită brânzei. Eu am avut ceva noroc și am ajuns când era deschisă piața volantă așa că rucsacul meu a fost fericit să care brânză și măsline, n-a zis nici pâs 🙂

În  același Arles l-a vizitat Paul Gauguin, cu care a lucrat împreună vreo două luni și pe care cel mai probabil l-a iubit. Au avut în aceste două luni câteva episoade furtunoase, după unul dintre ele Vincent tăindu-și urechea și dăruind-o unei prostituate spunându-i “Păstrează acest obiect prețios”.

A plecat de aici și s-a internat de bunăvoie într-un ospiciu în Saint-Rémy de Provence. Era singurul pacient căruia i se permitea să părăsească în fiecare zi spitalul, iar două ore se plimba prin împrejurimi și picta.

Nu vei putea intra în Saint-Paul-de-Mausole în camera în care a stat Vincent și asta pentru că ospiciul încă este ospiciu, iar în camera lui sunt pacienți. Dar lângă spital este o mânăstire unde i-a fost reimaginată camera.

A trecut însă și aici prin câteva momente delicate, a încercat și să se sinucidă înghițind din culorile cu care picta și ulei de lampă. Și-a revenit, a hotărât să plece din soarele aprig din sudul Franței și s-a dus în nord, mai aproape de fratele său, Theo.

A ajuns în Auvers-sur-Oise unde și-a trăit ultimele 100 de zile din viață. De această dată vei putea pătrunde în camera în care a locuit în Auberge Ravoux și unde a adormit fără să se mai trezească vreodată. Vei ajunge pe câmpul pe care s-a împușcat și la mormântul unde acum doarme sub o pătură verde lângă fratele său, care de atâta dor și tristețe a închis și el ochii la numai 6 luni distanță.

Te iubesc, Vincent.

All you need is love. And a cat.

Așa scrie deasupra unei uși din cafeneaua cu pisici “La Compagnie des Chats – bar à chats” din Avignon. Un loc unde găsești mâncare bună, muzică faină, atmosferă cosy și de unde poți pleca cu o pisică la pachet. Adoptând-o 🙂

Mai rătăceam puțin pe străduțe înainte de a ajunge la un spectacol de poezie și pian când mi s-au oprit ochii într-o vitrină. Un Motănescu pe jumătate adormit, pe jumătate indiferent își făcea siesta în spatele unei ferestre dintr-o cafenea. Nu l-am crezut că-i în psihanaliză așa că am intrat să mă conving.

Am dat peste 11 mustăcioase care se plimbau printre și pe sub mese, alergau după câte o mingiuță sau după vreun șoarece închipuit, se gudurau sau pur și simplu leneveau pe un scaun. M-am așezat la o masă și a început joaca. Aproape că și uitam să mănânc. Pe mese vei găsi o broșură în care sunt prinse istorioarele pisicilor pe care le găsești în acel moment în cafenea. Pentru că ideea asta chiar funcționează, iar pisicile sunt adoptate de cei care trec pe aici și se îndrăgostesc de câte-o urecheată.

Regulile cafenelei sunt simple și de bun simț. La intrare te speli pe mâini, ai voie să te joci cu ele cât poftești, să le mângâi, dar nu și să le iei în brațe. Asta cu luatul în brațe se întâmplă doar când dragostea-i atât de mare că îi faci pisicuței casă din casa ta și o adopți.

N-aș mai fi plecat din cafenea. Dar mă așteptau Juliette Binoche și Alexandre Tharaud în curtea liceului Saint-Joseph să-mi facă seara de poveste. Ei doi, poezia și un pian.

Jocul cu cristalele

Ai 20 de minute, 4 ouă, 135 grame de zahăr, un baton de vanilie, 500 mililitri de lapte, 12 petale cristalizate de violete și nu știi ce să faci cu ele? Am eu o propunere. 😀

Separă albușurile de gălbenușuri și bate albușurile cu puțin zahăr și puțină sare până ce spuma devine fermă. Formează apoi cu o lingură bulgărași din spumă și joacă-te cu ei în laptele care fierbe deja încet. Întoarce-i ba pe-o parte, ba pe cealaltă cam două-trei minute. Când îi scoți din lapte, așază-i pe o hârtie la scurs să-și tragă sufletul.

A venit rândul batonului de vanilie acum. Crestează-l pe lung, rade-i interiorul și bucură cu aroma sa laptele care încă mai fierbe puțin.

Într-un vas separat zăpăcește bine gălbenușurile, frecându-le cu zahărul până ce crema devine albicioasă. Că lipicioasă era deja. Toarnă apoi peste cremă jumătate din laptele cu gust și miros de vanilie și amestecă până ce crema se diluează, iar apoi hop cu ea peste laptele rămas.

Încă 3 minute și gata. Fie, 4. Este timpul în care amestecul devine crema pe care ți-o doreai. Asta în timp ce vasul stă pe foc, iar tu amesteci în el cu o lingură de lemn. Focul să nu fie nici prea puternic, dar nici prea mic.

Strecoară la final crema, iar după ce s-a răcit, toarn-o peste bulgărașii odihniți și pune-o în frigider ca să se închege. Și nu uita de petalele cristalizate de viotele, pe care presară-le alandala deasupra cremei. O să le crănțăni cu bucurie mai tărziu. Să ai poftă! 🙂

Șarm. Din franceză în franceză.

Chiar pe malul râului Garonne vei da peste cea mai veche braserie din Toulouse, braserie care s-a născut în secolul XIX și căreia i-au trecut în timp pragul Jean Auguste Dominique Ingres sau Henri Matisse. La braseria “Flo Les Beaux Arts” mă refer. Unde eu am ajuns când tocmai se lua pauza dintre prânz și cină, dar unde m-au primit chiar și așa. Nu a contat că eram singurul client din restaurant, că mesele erau deja strânse pentru a fi ceva mai târziu pregătite pentru cină și că, cel mai probabil, m-am nimerit în momentul în care bucătarii și chelnerii se bucurau în tihnă de propriul lor prânz.

Alegerile mele au fost melcii pregătiți în stil burgund marinați în vin Chablis și fileul de rață cu pere în sos de Porto, alături de care feliile gratinate de țelină, cartofi și zucchini și-au făcut de cap cu papilele mele gustative. Iar pentru final m-am oprit la o prăjitură trăznită tare. La “Amber rum baba” mai exact. Știam deja că “baba” a fost adoptată de la francezi de către napoletani, care i-au împrumutat din propria personalitate, așa că mi-am dorit să aflu cum este originalul. O prăjitură aromată, suavă și plină de alcool. Atât de mult alcool că a reușit să mă “deruteze” mai tare decât paharul de vin cu care asortasem ceva mai devreme rața.

Mi-a plăcut braseria. Mult mi-a plăcut. Aș mai merge. Oricând. 😀

Castele, cavaleri, cruciade

Oooo, da! Nu puteam face o alegere mai bună în ziua în care, la Toulouse fiind, m-am hotărât să mă urc în trenul care ducea la Carcassonne. O oră în vuiet de tren și gata, începi să pășești prin cetatea medievală fortificată, Cité de Carcassonne, pe lângă care curge liniștit râul Aude.

Dacă face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO? Da, face. Cu tot cu aleile sale înguste pe care să te plimbi pe sub bolți de viță-de-vie, cu cartierele împărțite după bresle, cu zidurile dantelate pe care s-ar putea să le recunoști din filmul “Robin Hood – Prince of Thieves” al lui Kevin Reynolds sau din “Sleeping Beauty” al lui Walt Disney, cu farmecul pe care ți-l dă un întreg orășel medieval încă locuit.

Dacă a salvat însă doamna Carcas cetatea din asediul francilor sau al sarazinilor, trăgând apoi clopotele victoriei, nu știm sigur. Dar cui nu-i plac legendele? Iar legenda așa spune. Și mai spune că de la doamna cu pricina i se trage cetății numele.

Urcat fiind pe zidurile duble ale fortăreței, ziduri pe care sunt construite nu mai puțin de 53 de turnuri, sau ajuns chiar în turnul Castelului Comtal, poți vedea cât de întinse sunt podgoriile ce  împrejmuiesc cetatea și ești liber să îți imaginezi cum, odată, acele ziduri erau asaltate de franci, de sarazini sau de romano-catolici, chiar Scaunul Papal pornind o cruciadă, cea Albigenziană, împotriva catarilor din cetate vorbitori de occitană. Și asta pentru că deși erau creștini, locuitorii cetății aveau o religie cu multe influențe gnostice, fiind astfel considerați eretici.

S-a suferit mult în jurul acestor ziduri, iar zidurile au suferit la rândul lor. Cetatea a fost însă restaurată la sfârșit de secol XIX de către arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. Iar acum, în secolul în care trăim, dacă vrei să participi la un turnir în toată regula, poți lua un loc în tribunele așezate la cațiva pași distanță de Porte Narbonnaise. Dacă o vei face, îți vor trece prin fața privirilor cai și cavaleri, se vor încinge lupte și poate că te vei lăsa “trimis” în mjlocul vreunei cruciade.

Dar nu înainte să mănânci o porție de cassoulet, felul de mâncare tradițional din regiune. Un soi de iahnie scăzută bine în cuptor în care vei găsi bucățele de cârnați și o pulpă crocantă de rață. Să mai spun ceva și de paharul de vin roșu care ar putea să însoțească porția de cassoulet? Nu mai spun. 🙂

O să îți spun totuși că poți pleca de aici cu o porție de cassoulet la cutie sau cu câțiva cârnați din care să pregătești propriul cassoulet la tine acasă. Poate chiar cu niște butași de viță-de-vie care să-ți aducă aproape gustul vinului sau măcar pe cel al strugurilor din Carcassonne. Călătorie frumoasă și poftă bună! 😀

Verde crud

Ziceam că am ales să nu mă cazez în Toulouse, ci la vrea 10 minute de mers cu mașina de oraș. Pentru că mi-am dorit să respir verde. Verde este dealul pe care este construit Hôtel La Flânerie, în verde este “îmbrăcată” casa, verde este râul Garonne care șerpuiește pe lângă deal. Nu, mâța care se cocoață pe acoperiș până la fereastra ta să-ți dea bună dimineața nu este verde, dar este tare jucăușă.

Am luat în fiecare dimineață micul dejun pe terasă chiar dacă și tentația de a mă așeza lângă șemineul din restaurant era mare. Am stat cu ochii pierduți în tot ceea ce mă înconjura: păduri, râu, grădini. Mi-am băgat nasul în lavandă, iar noaptea am fost spectator la concertele date de greieri. Stând aici poți avea norocul să întâlnești și bufnițe, iepuri sau căprioare. La golf nu am fost, dar aș fi putut-o face. Au un astfel de teren care se întinde pe o distanță de 2 kilometri.

Totul este să-ți organizezi transportul pentru că nu trece nici un autobuz prin apropiere. Distanța de Toulouse nu este însă mare. 10 minute de mers cu mașina. O afacere de familie foarte frumos gândită, un hotel mic cu doar 12 camere în care nici nu se pierde intimitatea și în care se și câștigă o experiență 100% franțuzească.

Pasteluri

Am vrut, dar nu am reușit să “plec” din Franța pentru următorul articol. M-am “mutat” așadar din Champagne la Toulouse și am “ajuns” în ziua în care mă apropiam curioasă tare de un grup ce se formase în mijlocul Pieței Capitoliului. 20 de băieți îmbrăcați de sus până-n picioare în negru cântau în portugheză, iar trecătorii se opreau și îi ascultau. Fiecare cântec era precedat de o mică poveste. S-a mai întâmplat și altădată să mă intersectez cu astfel de evenimente de stradă, dar de această dată a fost altfel. Pentru că noi, trecătorii, am devenit parte din spectacol. Câțiva dintre portughezi s-au apropiat pe rând de câteva dintre fetele care se opriseră să îi asculte. Le-au luat de mână și le-au scos din mulțime, aducându-le mai aproape de ei. După ce au strâns vreo 10 fete, ne-au așezat pe umeri niște cape negre. Imediat după asta au început să ne cânte o serenadă. A fost așa, un spectacol doar pentru noi. Iar la un moment dat chiar au îngenuncheat în fața noastră. A fost duios și ne-au emoționat.

Ce mi-a plăcut de n-am mai putut aici? Mi-au plăcut casele. Pastelate și variat colorate. Și liniștea. Acea liniște și relaxare a unui oraș nici prea mare, nici prea mic, care nu se lasă tulburată. Iar un pahar de vin roșu savurat într-o după-amiază pe o terasă din Toulouse aduce un plus de culoare.

Oamenii sunt deschiși și prietenoși, nu au nimic în comun cu tiparul francezului născut din idei preconcepute. Pentru că am ales să nu stau în Toulouse, ci într-un hotel mic la distanță de vreo 10 minute de mers cu mașina, hotel cocoțat pe-un deal și prin apropierea căruia nu trecea niciun autobuz cu care să pot ajunge în oraș, am apelat la un taxi cu care să mă deplasez la dus și la întors. Șofer o doamnă. Mi-a cerut pentru cursă doar jumătate din preț și asta de fiecare dată, iar într-o zi a făcut o cursă ocolitoare doar ca să îmi arate unde stă. Și nu, nu am plătit acea cursă. În dimineața în care m-a dus la aeroport, mi-a adus prune și corcodușe pe care le culesese în chiar acea dimineață din grădina ei. Se gândise că poate n-am avut timp să iau micul dejun și să nu mi se facă foame pe drum. Se gândise bine. 🙂

Și la fel de multă culoare am găsit și în piața volantă care mi-a ieșit într-una din zile în cale. Am dat câteva ture prin ea și nu-mi venea să mai plec.

Să nu uit de librării. Aproape că întâlnești câte una la fiecare colț. Iei o carte, câteva smochine, o cutie de zmeură, te așezi pe iarbă lângă Canal du Midi, canalul ce leagă râul Garonne și Marea Mediterană și care, apropo, face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, sau dai o tură cu bicicleta de-a lungul aceluiași canal, și brusc toată lumea devine a ta. O lume din care n-ai mai vrea să pleci. Sau măcar în care te-ai întoarce din când în când.