The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

Liniștea din Infern

Na, că am ajuns pe Strada Iadului. Jucăuș și plin de culoare în Iad. Plus că am dormit neîntoarsă, nu mi-a dat târcoale niciun copil de-al lui Scaraoțchi. Cel mai probabil, trecuse Ivan Turbincă înainte pe-aici și făcuse puțin curat.

O să-ți placă și ție când ajungi în Le Stanze del Carro, sunt sigură. La doi pași de Piazza Maggiore și de cele două turnuri o să găsești un Bed and Breakfast elegant și seducător ca un Casanova. Te va trece pragul și îți va servi micul dejun pe terasă unde vei avea senzația că stai cu liniștea și pacea la masă. O să tragă cu ochiul, va sesiza că nu te dai în vânt după ouăle fierte, iar a doua dimineață îți va pregăti o omletă de-o să te lingi pe degete.

Te va aștepta răbdător până te întorci tu de pe coclauri, dar cum vei ajunge, te va duce în dormitorul înțesat de povești. Nu-i cazul să îi ceri prea multe detalii, lasă-l să-ți povestească doar ce vrea el, prefă-te că-l crezi și trăiește-ți propria poveste. Vei putea face ca totul să pară și mai misterios dacă te vei ascunde după cărțile de Tarot închipuite de artistul și scenograful Emanuele Luzzati în 3 tablouri canvas.

Ieșiți pe balcon și zgâiți-vă la acoperișurile Bologniei, la oamenii care nu lasă graba să le strice treaba, doar ești în Italia, lasă soarele, iar apoi luna să vă umple camera de emoții, trăiește-le și povestește-mi și mie cum a fost 🙂

De-a carnavalul

Veneția mea este fabuloasă de carnaval. Este frumoasă, da, și în afara lui, dar o ador când vine vremea măștilor. Cu tot cu ploile care te udă până la piele și ți se înghesuie inclusiv în cizmele de cauciuc pe care, iată, le-ai luat cu tine degeaba.

Străduțe ticsite de oameni, culoare și energie, la asta să te aștepți. Măștile se vor lăsa cu răbdare privite, fotografiate, iar unele dintre ele, cele îndrăznețe, te vor lua în brațe. Ești liber să intri în orice poveste îți face cu ochiul și să visezi cât te ține imaginația.

Nu vei avea o clipă să te plictisești, la fiecare pas pe care-l vei face se va întâmpla câte ceva. Un zbor deasupra Pieței San Marco, fie că va fi un înger, un leu, un măgar sau un vultur, concursuri de măști, feeria-spectacol pe apă când sute de bărci vor face neîncăpătoare canalele Veneției, îi vor lumina și colora noaptea, ateliere de confecționat costume, “Festa delle Marie” în care se va alege cea mai cea dintre cele 12 frumoase ale provinciei, muzică, teatru și poezie.

Dacă vei găsi și ceva liniște în caruselul în care te aruncă festivalul? Da, când te aștepți mai puțin 🙂 Tot așa și cu soarele. Când crezi că te-a uitat, o să-ți răsară-n drum de după vreun colț.

Nu mă las niciodată nemascată sau nepictată. Cu ochii acoperiți de culoare și bucurie, mă pierd printre străduțe și măști, mă hrănesc cu fiecare zâmbet pe care-l întâlnesc și mă îmbăt cu fiecare pală de vânt sau cu vreo bătaie din aripi de pescăruș.

Iar cum se încheie carnavalul, cum mi se face dor de el. La natura fantastica, te reaștept!

O babă

Primul gând a fost să pregătesc o pizza. Dar cum nici măcar în restul Italiei pizza nu are gustul celei din Napoli (perfect, adică), m-am reorientat și m-am decis la unul din deserturile lor tipice. La “il babà”.

Pe “il babà” l-au adus din Franța în Napoli membrii Casei Regale de Bourbon, lucru care s-a întâmplat în secolul al XVIII-lea. Napoletanii i-au adaptat însă personalitatea la felul lor propriu de a fi, devenind unul din deserturile lor tipice. O să-l găsești în forme diverse, dar va fi întotdeauna însiropat bine cu rom sau limoncello.

Prăjitura nu-i greu de făcut, dar ia niște timp până-i gata pentru că trece prin două dospiri. Eu am folosit rom, însă aș zice că-i mai bună cu limoncello. De gustibus. Dar să vedem.

IMG_5001Iată ingredientele:

Pentru prăjitura propriu-zisă:
– 5 ouă mari sau 6 mai mici, bătute
– 250 grame unt
– 60 ml smântână slabă pentru gătit
– 25 grame drojdie proaspătă
– o lingură și jumătate de zahăr
– un vârf de cuțit de sare
– 350 grame făină 00

Pentru sirop:
– 200 ml rom sau limoncello
– 400 ml apă
– 100 grame zahăr

Pentru glazură:
– 3-4 linguri de rom sau limoncello
– 120 grame zahăr pudră

De făcut se face așa:

Se amestecă drojdia cu puțină apă caldă și cu câteva linguri de făină și se lasă apoi la dospit o oră într-un loc cald. În ora asta ar trebui să își dubleze volumul. Apoi, se adaugă restul de făină, ouăle, untul și sarea și se frământă în forță până ce aluatul se desprinde de marginea vasului. Când se întâmplă asta, se adaugă zahărul și smântâna lichidă și se frământă în continuare tot în forță câteva minute până se omogenizează bine totul. Torni apoi coca în vasul în care urmează să coci prăjitura, vas pe care îl așezi într-un loc uscat și fără risc de curent înca două ore la dospit. Ai grijă ca atunci când torni coca, aceasta să nu depășească prima treime din înălțimea vasului. Va tot crește în timpul în care stă la dospit a doua oară și nu vrei să riști să “evadeze” din vas.

Când se apropie finalul celei de a doua dospiri, preîncălzește cuptorul la 200 grade Celsius, iar când cele două ore chiar au trecut, introdu prăjitura în cuptorul preîncălzit și las-o acolo 20 de minute la copt. Tot la 200 grade Celsius.

Între timp, prepară siropul. Adu la punctul de fierbere apa, romul și zahărul, omogenizate.

După ce ai scos prăjitura din cuptor, prăjitură care ar trebui să fie maronie la culoare, scoate-o din tavă pe o farfurie suficient de mare pe care să încapă și însiropeaz-o. Apoi las-o să se răcească.

IMG_5002    IMG_5003

Înainte de a o servi acoper-o cu glazura pe care o faci amestecând zahărul pudră cu romul sau cu limoncello până ce zahărul se topește. Nu acoperi complet însă. Lasă glazura să se prelingă neuniform.

Cam asta a fost. Nu mânca prăjitura decât în ziua în care ai făcut-o sau cel târziu a doua zi. Apoi nu mai este bună, se usucă.

Sper să-ți placă. Să ai poftă! 🙂

Vânt, soare, mare

Dacă ar fi să închid ochii și să mă imaginez în Napoli, m-aș “vedea” cocoțată pe unul din zidurile Castelului dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș. Bine, ar veni un nenea să mă certe că m-am suit acolo, să-mi spună că nu am voie și să fac bine să mă dau jos. Dar eu tot aș reuși să mă cocoț până ar apărea el.

10559789_10203701672836415_947713761926887477_nÎmi place cum bate vântul în acest loc, cum te urmărește soarele oriunde te-ai duce, cum râde către tine marea cu tot albastrul ei.

Hai să vă spun și ce zice legenda despre numele acestui castel. Pentru că îl cheamă “Castelul Oului”, nu? Eh, Virgiliu (da, poetul care a zămislit Eneida) s-a gândit să ascundă un ou undeva în castel. Oul cu pricina a fost așezat într-o carafă de cristal, iar carafa închisă într-o cușcă aurită. Mare grijă să nu spargi oul când ajungi în castel și dai peste el. S-ar distruge castelul și odată cu el întregul oraș. Așa zice legenda.

Cu ochii lipiți de stele

Am ales să stau ultima oară în Napoli la Palazzo Marigliano, o construcție care face parte dintr-un complex monumental (Domus Memini Palazzo Marigliano) administrat de o asociație culturală. Din complex mai fac parte două biserici: Chiesa di San Biagio Maggiore și Chiesa di San Gennaro all’Olmo. Dacă ieși din apartamentul tău pe hol și bagi capul pe fereastră, te trezești cu el chiar într-una din cele două biserici de care iți spuneam.

10569059_10203629156023540_7262507685948765508_nPuteau fi închiriate două apartamente. Un suite și un apartament obișnuit. L-am ales pe acesta din urmă. În ziua în care am sosit erau însă libere amândouă, iar domnul care ne-a întâmpinat ne-a întrebat dacă nu vrem ca în prima seară să dormim în suite fără niciun cost suplimentar. Am spus da așa că până la urmă am stat pe parcursul sejurului în ambele apartamente. Mi-au placut în egală măsură amândouă și mi-au plăcut mult de tot. Mobilier simplu și elegant.

10462773_10203643402779700_4747150645901005394_nUn cufăr de la 1400, o masă de la 1700. Scări interioare de lemn care abia dacă scârțâiau sub pașii noștri deși palatul a fost construit în 1512-1513.

Cu ce am rămas în minte și în suflet cel mai tare din acest loc este terasa descoperită pe care puteam ieși. Terasă amenajată pe acoperiș. Te poți așeza pe un scaun obișnuit sau pe unul de bar sau te poți întinde pe o canapea și rămâne cu ochii lipiți de cer. Ceea ce am și 10513314_10203629160623655_3062554825444242564_nfăcut. În prima seară am luat o pizza la pachet de la un local din apropiere, o sticlă de vin roșu și am stat la povești până către dimineață. Din când în când mă mai ridicam de pe canapea să privesc orașul de pe terasă, oamenii cum trec pe străduțe, cum se strigă unii pe alții, cum se îmbrățișează. Iar când mă întindeam înapoi pe canapea, auzeam doar zumzetul străzii, ochii se relipeau de cer și de stele.

O experiență pe care aș repeta-o și mâine.

Pizza la superlativ

IMG_4997În Napoli zice-se că se manâncă pizza foarte bună oriunde. Doar aici a fost inventată. De generații își trimit unii altora rețete și secrete.

Am mâncat în câteva locuri și nu am dat greș niciodată. Sunt unele localuri unde stai ore bune la coadă ca să te poți așeza la o masă și să-ți lași simțurile să se bucure. Dar fără să stau pe gânduri, dacă ar fi să mă întorc, m-aș așeza la una dintre mesele de pe terasa restaurantului Palazzo Petrucci în Piazza San Domenico Maggiore.

Și nu doar pentru pizza care este absolut fa-bu-loa-să. Dar și pentru salata Caprese ca și pentru berea artizanală de-o au aici.

IMG_4998IMG_4996

Plus că te afli într-o piațetă unde se adună oameni, se așază pe jos, stau la povești, cântă. Napoli respiră, trăiește, iar tu o faci odată cu el și în ritmul lui.