Prima oară când am ajuns în Napoli am nimerit în mijlocul grevei gunoierilor, care m-a facut să mă țin de nas o zi întreagă, singura zi pe care o petreceam aici. Deloc de bun augur. Dar ceva m-a chemat înapoi, iar după 3 ani am revenit.

Napoli nu va fi niciodată campion la curățenie, dar contrabalansează cu vârf și îndesat prin farmec. Vibrant, prietenos, savuros. Străduțe înguste care forfotesc de la prima până la ultima oră, oameni deschiși, multă culoare, cea mai bună cafea și cea mai bună pizza.

Iar la o aruncătură de băț și câteva stații de tren de Napoli sunt Vezuviu și Pompei. Cum să ratezi mireasma pe care o aruncă în aer vegetația de pe vulcanul care s-a trezit o singură dată, a distrus tot în jurul său, iar apoi a adormit la loc? Sau să mergi pe străzile unui oraș nelocuit, dar care-ți vorbește încă, un oraș ai cărui locuitori credeau că zeii sunt cei care aruncă cenușă peste ei și nu vulcanul pe care și-l închipuiau doar un munte obișnuit.

Sau poți lua un ferry din port și ajunge în Ischia unde poți mânca pizza prăjită (da, ai citit bine, prăjită) sau înota în apropierea castelului Aragonese. Tot cu ferry ajungi și în Capri, Positano, Amalfi, Sorrento sau chiar mai departe, în Sicilia sau Sardinia.

Întorcându-mă la străduțele din Napoli, eu m-aș mai plimba o dată pe San Gregorio Armeno. Și poate că de această dată aș cumpăra o păpușă Pulcinella, bufonul din Commedia dell’Arte. De fapt, m-aș plimba pe orice străduță din Napoli, pe sub rufele întinse la uscat și m-aș lăsa vrăjită la fiecare pas, la fiecare colț. Apoi aș coborî către mare până la Castel dell’Ovo și i-aș urca scările. Iar când le-aș coborî, m-aș opri puțin în Borgo Marinaro să mă uit de aproape la bărci și la bărcuțe. Care mai de care mai colorate.

Apoi aș urca din nou în oraș până în punctul în care aș putea privi întregul golf, de această dată în liniște și dacă s-ar putea, în lumina caldă a apusului.

Și apropo de străduțe. Șoferii din Napoli trebuie sa fie unii dintre cei mai îndemânatici din lume. Numai așa se explică cum de merg cu atâta lejeritate și cu artă, aș zice, pe stăzi mai mult decât înguste, așezate în pantă și învârtite.

Ce aș mai face dacă m-aș reîntoarce la Napoli? Aș bea într-o zi fierbinte de vară un latte macchiato rece. N-am întâlnit altul mai bun decât cel băut pe o terasă mică dintr-o piațetă aproape la fel de mică din Napoli. Și aș mânca tone de “la sfogliatella” și “il babà”. Pe cele mai bune le-am găsit la Scaturchio, cea mai veche patiserie (pasticceria) din oraș. Prima este o prăjitură ușor crocantă cu multe foi subțiri așezate unele peste altele, iar înăuntru are o cremă vanilată. Seamănă cu o scoică. Cea de a doua aduce cu o savarină la consistență, este însiropată bine în rom sau în limoncello, fără să aibă frișcă însă.

N-am avut vreme în niciuna din dățile în care am fost până acum să intru în catacombele lui San Gennaro, să trec prin galerii subterane pline de mister și istorie. Data viitoare o voi face însă sigur.