The sound of sunny days

Am cam rămas în urmă cu povestitul, iar pentru că mi-e un dor nebun de soare, liniște și bine, fug puțin cu gândul în Toscana. Da, este frumoasă Florența, dar, vai, cum e Siena! De la una la cealaltă am ajuns pe bicicletă și, jur, cei 70 de kilometri pedalați prin Chianti au făcut minuni. Jur pe roșu, adică, pe roșul acela pe care-l găsești într-un pahar de vin, evident.

Bun, păi să m-apuc să-nșir experiențele care încă îmi încălzesc amintirile. Florența. Artă, apusuri, poduri, înălțimi, culoare, dar și furnicăreală multă. Atât de multă cât să te trimită, de exemplu, într-o seară să înveți să faci pizza la vreo 30 de kilometri distanță, în Chianti.

Pizza? Am zis pizza? Presimt că o să mai spun și paste, și înghețată, și cantucci, și vin, și ulei de măsline. Vedem. Am fugit așadar într-o seară de străzile mult prea aglomerate ale Florenței și am ajuns mai întâi printre măslini la o degustare de ulei, iar apoi în mijlocul ingredientelor care ne așteptau că poate-poate ne-o ieși o pizza. Și chiar ne-a ieșit. Cu marginile cam șifonate, dar astea sunt detalii ce se pierd de la prima mușcătură.

Revin un pic la biciclela de pe colinele din Chianti. Mi-au încărcat bateriile cele două zile făcute pe drum cam cât pentru alte 100. Rozmarin sălbatic, podgorii cât vezi cu ochii, livezi de măslini, sate aruncate ici și colo în care stă îngrămădită toată liniștea din lume și oameni care-ți vorbesc de pacă te-ar cunoaște dintotdeauna. Și cum să te afli în Toscana la granița dintre vară și toamnă și să nu sari cu picioarele goale într-un lighean la stors de struguri?

Dada, tot tu ai cules și strugurii, iar pentru atâta muncă meriți și un prânz ca-n povești. O să simți bucuria cu care a fost pregătit în fiecare înghițitură. Așa, și uite cum ajungem la cantucci și Vino Santo. Credeam, până să dau nas în nas cu Toscana, că mănânci cantucci doar dacă ești masochist și vrei să-ți spargi vreun dinte. Credeam prost. De fapt, te împărtășești cu cantucci. Îl înmoi ușor în Vino Santo și, gata, e pregătit să-ți inunde simțurile.

Să nu plec totuși prea repede de lângă struguri. Poți bea din mustul pe care tocmai l-ai stors, iar dacă te uiți printr-un dispozitiv care seamănă cu un binoclu, afli cât de tare ar ieși vinul dacă strugurii ar fi culeși în acel moment. Nu doar storcoșitul strugurilor îmi gâdilă încă tălpile, dar o face și apa care mi-a curs dintr-un furtun pe picioarele goale și înainte, și după dansul din ligheanul cu ciorchini. Greu cu dorurile astea.

Chianti mi-a mai rămas în inimioară pentru Panzano, un sat cunoscut pentru un local și pentru cel care care i-a dat viață, dar o să-i rezerv un capitol separat cât de curând. O să ajung acum în Siena, care m-a fermecat, punct. Acolo unde am luat în brațe răsărituri, apusuri și curcubeie și de unde am plecat cu mai mult habar în făcut paste. Am învățat să fac inclusiv pici toscani, pastele tipice în zonă. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut sosul de dovleac pe care l-am turnat peste ravioli umpluți cu ricotta și spanac. Dau rețeta cui mi-o cere.

Din Siena am dat câte o fugă de o zi mai întâi în San Gimignano unde am găsit înghețata aproape cea mai bună din lume la Gelateria Dondoli, m-am împrietenit cu o pisică (doar se prefăcea că mușcă), iar eu m-am prefăcut că aș ști să merg cu scuterul. Poate prea aglomerat și San Gimignano, dar merită să ajungi aici. Plus că îi văzusem vârfurile cu o zi înainte din mijlocul viei din Chianti, nu aveam cum să-l refuz.

Am mai lăsat apoi Siena câte o zi în urmă pentru Arezzo, Montalcino, Montepulciano și Pienza, dar m-am întors în fiecare seară la ea așa că nu i-am pierdut niciun apus. Am “părăsit-o” pentru o altă pisică, pentru un alt scuter și pentru o altă înghețată. Bine, de fapt pentru alte două înghețate, dar cea cu gust de Brunello di Montalcino a fost un fiasco, am aruncat-o după primele două guri. Nu același lucru îl pot spune despre cea cu gust de pecorino din Pienza. Se știe doar că înghețată + brânză = <3.

Și-am mai părăsit-o pentru o îmbrățișare. A domnului Mario, care la 80 de ani încă îți despică-n patru orice secret al vinului. O să-l găsești la podgoria Abbadia Ardenga făcând ce știe el mai bine. Împrăștie bucurie în jurul lui, asta face. O să-ți povestească o mulțime de lucruri fascinante, de la struguri până la fiasco, de această dată fiasco-ul fiind o treabă bună. Așa se numește sticla de 2 litri în care se păstrează tradițional vinul în Toscana. Fă-i o vizită, nu-l rata.

Tare greu mi-am mai luat arrivederci de la Toscana, dar uneori nu prea ai ce altceva face. Grazie.

2 thoughts on “The sound of sunny days

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s