Am rătăcit în mijloc de toamnă prin Consuegra chiar și fără a-l avea companion pe Sancho Panza. M-a adus până aici un autobuz pe care l-am luat din Toledo și nu un cal. Tot timpul petrecut în acest loc a fost însă de poveste. Am ajuns undeva pe la prânz și prima senzație pe care am încercat-o a fost că mă aflu într-un orășel părăsit. Nici țipenie de om pe stradă, iar totul sau aproape totul era închis.

Am pornit-o la drum, urcând strada care șerpuia printre case și care trebuia să ajungă cumva în apropierea morilor de vânt. Din când în când auzeam un claxon de mașină. Era de fiecare dată aceeași mașină care îți anunța astfel sosirea în zonă. Șoferul claxona, iar apoi ieșea pe poarta vreunei casei un localnic căruia șoferul îi întindea din mers o pungă cu lapte. Am tras cu ochiul ca să văd despre ce era vorba, recunosc. Așadar, orășelul era totuși locuit. Se odihnea doar când am ajuns eu.

Mi-am continuat drumul, dar am avut la un moment dat senzația că am luat-o anapoda. Așa că atunci când am văzut o doamnă ieșind dintr-o curte ca să-și primească laptele, m-am apropiat și am rugat-o să mă ghideze către mori. Mirată tare că am de gând să fac drumul pe jos, mi-a explicat pe unde ar trebui să merg ca să ajung acolo unde îmi doream. M-am speriat puțin de mirarea ei, dar mi-a trecut repede. Chiar nu este nici lung și nici dificil drumul.

În câteva minute vedeam deja “uriașii” lui Don Quijote și mă cuprineau mii de bucurii și de emoții.

Am petrecut o după-amiază întreagă în preajma lor, le-am urcat în coamă, i-am scărpinat între urechi, i-am ascultat apoi cuminte cum își depănau amintirile și le-am citit în ochi dorul de Don Quijote, de Sancho Panza și de Rocinante. Soarele se pregătea să apună, ultimul autobuz către Toledo se pregătea să sosească, iar eu nu reușeam să mă desprind de ei.

O zi pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Mi-au țiuit urechile de liniște, m-au durut ochii de frumos și mi-a țopăit inima de bucurie. Muchas gracias, Consuegra!