Author: Diana Iașciurjinschi

Cu ochii larg deschiși

On By Diana IașciurjinschiIn Unde-mi zboară gândulLeave a comment

La atelierele cu diverse obiecte lucrate de mână îmi zboară gândul când mă gândesc la Riga. Le găsești pe străduțele din Centrul Vechi al orașului, unul mai cochet decât altul. Iar cum treci pragul vreunuia dintre ele, cum pășești parcă într-o altă lume care te întâmpină cu tot felul de istorioare.

12304265_10207210430953175_5421691645858942709_oPrin mâna aceea care naște, de exemplu, o păpușă, va ajunge la ea o parte din sufletul celui care-o zămislește. Uite-așa ochii ei mari vor începe să îți vorbească, te vor face curios să afli ce-ar mai avea de spus și numai ce te trezești ieșind din atelier cu ea de mână. Și n-ai să regreți. 🙂

Ca-n povești

On By Diana IașciurjinschiIn Unde m-aș întoarce să iau masaLeave a comment

10303783_10203243995154759_8641235662767746083_nCategoric, localul în care, dacă aș mai avea ocazia, aș mai lua prânzul sau cina, sau și prânzul, și cina în Riga este Restaurantul 1221. A fost construit în anul care i-a devenit nume, an în care a apărut de altfel și strada pe care se află. Prima stradă din Centrul Vechi al orașului.

Nu doar că mâncarea este senzațională, dar și ce atmosferă caldă și prietenoasă! Încă de la intrare faci cunoștință cu flora și fauna Letoniei desenată cu gust pe pereții casei, casă ce parcă-i ruptă dintr-o poveste. O poveste cu turtă dulce și castori. Povești vei auzi și când mergi la toaletă. Când ajungi la baie, te întâmpină din difuzoare voci ca cele pe care le asculți la teatrul radiofonic pentru copii.

12045457_10207066088024692_7891987662915603664_oGustul bun se simte nu doar în preparate, dar și în tot ceea ce te înconjoară, în mobier și decorațiuni. Ți-e greu să te hotărăști dacă să te așezi la o masă înăuntru, eventual lângă o fereastră cu flori, sau la o masă pe terasă, acoperit de o păturică moale și pufoasă. Te simți ca acasă, ce mai încolo și-ncoace.

10429295_10203229186664556_7125613539336195268_n

Iar acum să revin la mâncare. Plecând de la borșul rusesc, trecând apoi prin supa de varză acră cu costițe caramelizate în miere și muștar și servite cu hrean și ajungând la mielul la cuptor pe pat de grâu și dulceață de cireșe, totul este de nota 10. Cam asta am avut eu pe masă.

Dar la fel de bine poți comanda borș de somon și sturion, supă cremă de țelină cu fistic, budincă de vânat cu mere, confit de rață, friptură de vânat cu castane și sos de coacăze, ciolan de porc cu pere în sos de citrice și coriandru, file de somn la cuptor cu sos de ciuperci și asparagus gătit în unt, înghețată de semințe de dovleac sau clătite umplute cu mascarpone cărora nu le lipsește un sos de fructe de pădure. Ți-am făcut poftă? Mie da. 🙂

10383091_10203223144793513_4678359989859374075_n   10382770_10203223138513356_8753323092651824840_n

1907362_10203229181064416_3893372950683758394_n (1)Și dacă tot a venit vorba despre desert, cel pe care l-am încercat eu ia lejer nota 10+. Chocolate Fondant îi zice și îl primești împreună cu înghețată de vanilie și dulceață de cireșe.

O mâncare tradițională letonă pregătită cu atât de multă pricepere încât, atunci când părăsești localul, o pornești țintă către o librărie ca să cauți o carte bucate din care să te inspiri și tu în propria bucătărie.

Când roțile se odihnesc

On By Diana IașciurjinschiIn Unde am poposit cu dragLeave a comment

12185467_10207066081384526_4585404834686739884_o

Two Wheels se numește hostelul în care am adormit și m-am trezit cât am fost în Riga. O casă de lemn construită în secolul al XIX-lea și renovată cu mult bun gust. S-a păstrat frumusețea și importanța construcției, casele de lemn din Riga fiind una dintre valorile ce fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Mobilierul care se potrivește de minune cu construcția este pictat cu motive tradiționale.

12185102_10207066078784461_3683391634391792975_o

Prin renovare au fost inserate însă în construcție elemente care îi dau un aer de nou, fără ca alăturarea să supere câtuși de puțin. Vechiul și noul fac casă bună aici, casă ce nu are mai mult de 10 camere, fiecare cu un design propriu.

Pe ușa mea scria Rio de Janeiro deși eram în Riga. Dar se mai poate sta în Lisabona, Tokyo, New York sau chiar în Zanzibar, fiecare cameră purtând numele unor locuri care au de spus o poveste.

10343662_10203237895082261_7764399811979441449_n

Între etaje se află o terasă pe care poți ieși, bea, de exemplu, seara un pahar de vin și asculta liniștea. Iar liniștea asta nu pleacă până dimineața, ba vei da peste ea și în timpul zilei. Este parte din atmosfera caldă și prietenoasă pe care o vei găsi aici. Locul perfect după o zi în care abia dacă ți-ai oprit picioarele din mers.

10389012_10203219580424406_6018333458864576128_n

Ceea ce face ca acest hostel să fie unul cu totul și cu totul special este faptul că el a găzduit și găzduiește foarte mulți călători pe două roți. La motocicliști mă refer, însă sunt la fel de bineveniți bicicliștii, cei care vor să parcheze pe strada pe care se află casa o mașină sau cei care ajung la hostel pur și simplu.

10460704_10203237898002334_2305856698185866053_n

Motocicliștii sunt însă oaspeții cei mai prezenți, au parcarea lor ferită de griji în spatele casei, iar o motocicletă face parte chiar din decorul interiorului clădirii. În cele 3 dimineți în care am luat micul dejun aici m-am întâlnit la masă de fiecare dată cu altă gașcă. Ajung pe seară, își lasă motocicletele deoparte, se odihnesc peste noapte, iar dimineața își continuă drumul pe două roți. Recunosc, sunt curioasă cum le-ar arăta următorul popas.

Oraș frumos, oameni și mai și

On By Diana IașciurjinschiIn Pe unde m-au dus pașiiLeave a comment

Tare-i frumoasă Riga și mândră. Mândră, dar fără a fi încrezută. Își vorbesc limba, nu au “împrumutat” rusa. Bine, vei găsi meniurile la restaurante și în rusă, dar pe străzi îi vei auzi vorbindu-și propria limbă. În cele 4 zile în care am stat în Riga am auzit doar de două ori vorbindu-se rusă în preajma mea, ceea ce nu mi s-a întâmplat, de exemplu, în Tallinn, unde rusa se auzea la tot pasul. Și par oameni direcți. În “Muzeul Ocupației Letoniei” vei afla din fotografii și scurte descrieri cam cum au stat lucrurile cu prima ocupație rusă, cu ocupația germană și cu cea de a doua ocupație rusă. Cum au renăscut de fiecare dată, cum nu au renunțat la gândul libertății niciun moment.

Și ca să nu depășesc încă ideea de muzeu, cel al orașului este absolut minunat. Interactiv, cu o arhitectură deosebită, plin de informații utile, un filmuleț haios proiectat pe un perete îți povestește istoria Rigăi și a Letoniei în elementele ei esențiale, alte efecte vizuale te scot din cotidian. Te va face să ieși cu zâmbetul pe buze la final și să te bucuri încă o dată că ai ajuns în acest oraș.

Ce mi-a mai plăcut în Riga? Păi mi-au mai plăcut micile ateliere, ateliere în care vei găsi tot felul de trebușoare artizanale și din care eu nu am reușit să scap fără să cumpăr două păpuși. Iar pe una din străduțele cu ateliere am găsit și un wine bar în care erai îmbiat să încerci alături de vinurile franțuzești și vinuri din… România și Republica Moldova.

Eu am fost în anul în care Riga a jucat rolul Capitalei Culturale Europene. În 2014 adică. Poate că și din acest motiv străzile erau foarte animate, nu-mi dau bine seama. Dar în mod cert este un oraș care trăiește. Sunt prea faini oamenii ca să nu fie așa.

Este frumoasă tare Riga și de la nivelul pașilor, și de la cel al aripilor. Am luat într-o zi masa agățată fiind de cârligul unei macarale și am putut să o privesc de sus în jos. Ce elegantă! Ce fermecătoare! Vrei o porție zdravănă de Art Nouveau? Acesta-i locul! Plus că aproape toate clădirile sunt într-o stare ireproșabilă, au fost restaurate, renovate, nu-ți mai dezlipești ochii de la ele. Au pus la pământ sovieticii “Casa capetelor negre”, adică a breslei negustorilor medievali necăsătoriți? Au refăcut-o letonii folosind planul ei original din secolul al XIII-lea.

Și mi-au mai plăcut verdele parcului Kronvalda, plimbarea cu barca prin același parc, bomboanele de ciocolată Laima (aduc cu bomboanele Bucuria), curticica unei librării de limbă engleză care mi-a amintit de “Librăria din fundul curții” din București. Și da, m-aș mai întoarce. 😀

O babă

On By Diana IașciurjinschiIn Mâncarea lor în bucătăria mea2 Comments

Primul gând a fost să pregătesc o pizza. Dar cum nici măcar în restul Italiei pizza nu are gustul celei din Napoli (perfect, adică), m-am reorientat și m-am decis la unul din deserturile lor tipice. La “il babà”.

Pe “il babà” l-au adus din Franța în Napoli membrii Casei Regale de Bourbon, lucru care s-a întâmplat în secolul al XVIII-lea. Napoletanii i-au adaptat însă personalitatea la felul lor propriu de a fi, devenind unul din deserturile lor tipice. O să-l găsești în forme diverse, dar va fi întotdeauna însiropat bine cu rom sau limoncello.

Prăjitura nu-i greu de făcut, dar ia niște timp până-i gata pentru că trece prin două dospiri. Eu am folosit rom, însă aș zice că-i mai bună cu limoncello. De gustibus. Dar să vedem.

IMG_5001Iată ingredientele:

Pentru prăjitura propriu-zisă:
– 5 ouă mari sau 6 mai mici, bătute
– 250 grame unt
– 60 ml smântână slabă pentru gătit
– 25 grame drojdie proaspătă
– o lingură și jumătate de zahăr
– un vârf de cuțit de sare
– 350 grame făină 00

Pentru sirop:
– 200 ml rom sau limoncello
– 400 ml apă
– 100 grame zahăr

Pentru glazură:
– 3-4 linguri de rom sau limoncello
– 120 grame zahăr pudră

De făcut se face așa:

Se amestecă drojdia cu puțină apă caldă și cu câteva linguri de făină și se lasă apoi la dospit o oră într-un loc cald. În ora asta ar trebui să își dubleze volumul. Apoi, se adaugă restul de făină, ouăle, untul și sarea și se frământă în forță până ce aluatul se desprinde de marginea vasului. Când se întâmplă asta, se adaugă zahărul și smântâna lichidă și se frământă în continuare tot în forță câteva minute până se omogenizează bine totul. Torni apoi coca în vasul în care urmează să coci prăjitura, vas pe care îl așezi într-un loc uscat și fără risc de curent înca două ore la dospit. Ai grijă ca atunci când torni coca, aceasta să nu depășească prima treime din înălțimea vasului. Va tot crește în timpul în care stă la dospit a doua oară și nu vrei să riști să “evadeze” din vas.

Când se apropie finalul celei de a doua dospiri, preîncălzește cuptorul la 200 grade Celsius, iar când cele două ore chiar au trecut, introdu prăjitura în cuptorul preîncălzit și las-o acolo 20 de minute la copt. Tot la 200 grade Celsius.

Între timp, prepară siropul. Adu la punctul de fierbere apa, romul și zahărul, omogenizate.

După ce ai scos prăjitura din cuptor, prăjitură care ar trebui să fie maronie la culoare, scoate-o din tavă pe o farfurie suficient de mare pe care să încapă și însiropeaz-o. Apoi las-o să se răcească.

IMG_5002    IMG_5003

Înainte de a o servi acoper-o cu glazura pe care o faci amestecând zahărul pudră cu romul sau cu limoncello până ce zahărul se topește. Nu acoperi complet însă. Lasă glazura să se prelingă neuniform.

Cam asta a fost. Nu mânca prăjitura decât în ziua în care ai făcut-o sau cel târziu a doua zi. Apoi nu mai este bună, se usucă.

Sper să-ți placă. Să ai poftă! 🙂

Vânt, soare, mare

On By Diana IașciurjinschiIn Unde-mi zboară gândulLeave a comment

Dacă ar fi să închid ochii și să mă imaginez în Napoli, m-aș “vedea” cocoțată pe unul din zidurile Castelului dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș. Bine, ar veni un nenea să mă certe că m-am suit acolo, să-mi spună că nu am voie și să fac bine să mă dau jos. Dar eu tot aș reuși să mă cocoț până ar apărea el.

10559789_10203701672836415_947713761926887477_nÎmi place cum bate vântul în acest loc, cum te urmărește soarele oriunde te-ai duce, cum râde către tine marea cu tot albastrul ei.

Hai să vă spun și ce zice legenda despre numele acestui castel. Pentru că îl cheamă “Castelul Oului”, nu? Eh, Virgiliu (da, poetul care a zămislit Eneida) s-a gândit să ascundă un ou undeva în castel. Oul cu pricina a fost așezat într-o carafă de cristal, iar carafa închisă într-o cușcă aurită. Mare grijă să nu spargi oul când ajungi în castel și dai peste el. S-ar distruge castelul și odată cu el întregul oraș. Așa zice legenda.

Cu ochii lipiți de stele

On By Diana IașciurjinschiIn Unde am poposit cu dragLeave a comment

Am ales să stau ultima oară în Napoli la Palazzo Marigliano, o construcție care face parte dintr-un complex monumental (Domus Memini Palazzo Marigliano) administrat de o asociație culturală. Din complex mai fac parte două biserici: Chiesa di San Biagio Maggiore și Chiesa di San Gennaro all’Olmo. Dacă ieși din apartamentul tău pe hol și bagi capul pe fereastră, te trezești cu el chiar într-una din cele două biserici de care iți spuneam.

10569059_10203629156023540_7262507685948765508_nPuteau fi închiriate două apartamente. Un suite și un apartament obișnuit. L-am ales pe acesta din urmă. În ziua în care am sosit erau însă libere amândouă, iar domnul care ne-a întâmpinat ne-a întrebat dacă nu vrem ca în prima seară să dormim în suite fără niciun cost suplimentar. Am spus da așa că până la urmă am stat pe parcursul sejurului în ambele apartamente. Mi-au placut în egală măsură amândouă și mi-au plăcut mult de tot. Mobilier simplu și elegant.

10462773_10203643402779700_4747150645901005394_nUn cufăr de la 1400, o masă de la 1700. Scări interioare de lemn care abia dacă scârțâiau sub pașii noștri deși palatul a fost construit în 1512-1513.

Cu ce am rămas în minte și în suflet cel mai tare din acest loc este terasa descoperită pe care puteam ieși. Terasă amenajată pe acoperiș. Te poți așeza pe un scaun obișnuit sau pe unul de bar sau te poți întinde pe o canapea și rămâne cu ochii lipiți de cer. Ceea ce am și 10513314_10203629160623655_3062554825444242564_nfăcut. În prima seară am luat o pizza la pachet de la un local din apropiere, o sticlă de vin roșu și am stat la povești până către dimineață. Din când în când mă mai ridicam de pe canapea să privesc orașul de pe terasă, oamenii cum trec pe străduțe, cum se strigă unii pe alții, cum se îmbrățișează. Iar când mă întindeam înapoi pe canapea, auzeam doar zumzetul străzii, ochii se relipeau de cer și de stele.

O experiență pe care aș repeta-o și mâine.

Pizza la superlativ

On By Diana IașciurjinschiIn Unde m-aș întoarce să iau masa2 Comments

IMG_4997În Napoli zice-se că se manâncă pizza foarte bună oriunde. Doar aici a fost inventată. De generații își trimit unii altora rețete și secrete.

Am mâncat în câteva locuri și nu am dat greș niciodată. Sunt unele localuri unde stai ore bune la coadă ca să te poți așeza la o masă și să-ți lași simțurile să se bucure. Dar fără să stau pe gânduri, dacă ar fi să mă întorc, m-aș așeza la una dintre mesele de pe terasa restaurantului Palazzo Petrucci în Piazza San Domenico Maggiore.

Și nu doar pentru pizza care este absolut fa-bu-loa-să. Dar și pentru salata Caprese ca și pentru berea artizanală de-o au aici.

IMG_4998IMG_4996

Plus că te afli într-o piațetă unde se adună oameni, se așază pe jos, stau la povești, cântă. Napoli respiră, trăiește, iar tu o faci odată cu el și în ritmul lui.

Nu muri, întoarce-te în Napoli!

On By Diana IașciurjinschiIn Pe unde m-au dus pașiiLeave a comment

Prima oară când am ajuns în Napoli am nimerit în mijlocul grevei gunoierilor, care m-a facut să mă țin de nas o zi întreagă, singura zi pe care o petreceam aici. Deloc de bun augur. Dar ceva m-a chemat înapoi, iar după 3 ani am revenit.

Vezuviu - NapoliNapoli nu va fi niciodată campion la curățenie, dar contrabalansează cu vârf și îndesat prin farmec. Vibrant, prietenos, savuros. Străduțe înguste care forfotesc de la prima până la ultima oră, oameni deschiși, multă culoare, cea mai bună cafea și cea mai bună pizza.

Iar la o aruncătură de băț și câteva stații de tren de Napoli sunt Vezuviu și Pompei. Cum să ratezi mireasma pe care o aruncă în aer vegetația de pe vulcanul care s-a trezit o singură dată, a distrus tot în jurul său, iar apoi a adormit la loc? Sau să mergi pe străzile unui oraș nelocuit, dar care-ți vorbește încă, un oraș ai cărui locuitori credeau că zeii sunt cei care aruncă cenușă peste ei și nu vulcanul pe care și-l închipuiau doar un munte obișnuit.

10525621_10203680660711125_7917622950875296843_n10576948_10203680726792777_8951017751898092734_n

Sau poți lua un ferry din port și ajunge în Ischia unde poți mânca pizza prăjită (da, ai citit bine, prăjită) sau înota în apropierea castelului Aragonese. Tot cu ferry ajungi și în Capri, Positano, Amalfi, Sorrento sau chiar mai departe, în Sicilia sau Sardinia.

Întorcându-mă la străduțele din Napoli, eu m-aș mai plimba o dată pe San Gregorio Armeno. Și poate că de această dată aș cumpăra o păpușă Pulcinella, bufonul din Commedia dell’Arte. De fapt, m-aș plimba pe orice străduță din Napoli, pe sub rufele întinse la uscat și m-aș lăsa vrăjită la fiecare pas, la fiecare colț. Apoi aș coborî către mare până la Castel dell’Ovo și i-aș urca scările. Iar când le-aș coborî, m-aș opri puțin în Borgo Marinaro să mă uit de aproape la bărci și la bărcuțe. Care mai de care mai colorate.

1907718_10203651789629366_8388367348176175469_n1069805_10203634174989011_7904774529663839527_n

10533327_10203634172068938_354206514319917985_nApoi aș urca din nou în oraș până în punctul în care aș putea privi întregul golf, de această dată în liniște și dacă s-ar putea, în lumina caldă a apusului.

Și apropo de străduțe. Șoferii din Napoli trebuie sa fie unii dintre cei mai îndemânatici din lume. Numai așa se explică cum de merg cu atâta lejeritate și cu artă, aș zice, pe stăzi mai mult decât înguste, așezate în pantă și învârtite.

Ce aș mai face dacă m-aș reîntoarce la Napoli? Aș bea într-o zi fierbinte de vară un latte macchiato rece. N-am întâlnit altul mai bun decât cel băut pe o terasă mică dintr-o piațetă aproape la fel de mică din Napoli. Și aș mânca tone de “la sfogliatella” și “il babà”. Pe cele mai bune le-am găsit la Scaturchio, cea mai veche patiserie (pasticceria) din oraș. Prima este o prăjitură ușor crocantă cu multe foi subțiri așezate unele peste altele, iar înăuntru are o cremă vanilată. Seamănă cu o scoică. Cea de a doua aduce cu o savarină la consistență, este însiropată bine în rom sau în limoncello, fără să aibă frișcă însă.

N-am avut vreme în niciuna din dățile în care am fost până acum să intru în catacombele lui San Gennaro, să trec prin galerii subterane pline de mister și istorie. Data viitoare o voi face însă sigur.