Summer all the way

Mi-am tot dorit să ajung în Croația, iar într-un final a fost să fie Dubrovnik. Un orășel ca o casă mai mare cu multe scări, așa l-am simțit. Și plină de oaspeți. Puțin cam aglomerat pentru nevoia mea de liniște, dar totuși fermecător. Am găsit până la urmă și liniștea. Cocoțată pe zidurile orașului, mâncând cireșe și privind de-acolo de sus acoperișuri și un meci de fotbal din curtea unei școli, cred.

Ok, ce să fac, o să recunosc că am mai găsit liniște și lângă un pahar de vin roșu mai mult negru la capătul funicularului. De-acolo de unde orașul ți se va părea și mai mic, străduțele și mai înguste, iar marea și mai mare.

Scările pe care o să le tot urci și-ai să le cobori te vor duce prin curțile oamenilor, îți vor flutura în față rufe tocmai puse la uscat, te vor ispiti cu bunătăți de-ale locului închise bine în borcane și te vor mai apăra puțin de aglomerație. Că nu toată lumea-i dornică să facă febră musculară de la atâta urcat și coborât.

Întors fiind în inima orașului, te-ai putea întinde precum o pisică leneșă pe-o stâncă și lângă un alt pahar de vin sau nu, te-ai putea bucura de culorile apusului, pierde cu ochii printre valuri și amuza de săriturile celor care se aruncă de pe stânci în funduri de mare pentru ca apoi să iasă și să o ia de la capăt până amețesc.

Eu am ieșit și din Dubrovnik. Am dat o fugă până în Konavle unde am biciclit pe lângă cascade, printre pomi care m-au dus cu gândul la Toscana, mi-am împărțit sandwich-ul cu o pisică și am trecut desculță printr-un râu care aproape că mi-a înghețat mustățile. Nu, hai că nu am mustăți 🙂 Pe drum am întâlnit însă și urme ale războiului. Le-au lăsat, nu le-au șters ca să ne aducă aminte și să nu mai facem.

Am mai ajuns în Parcul Național Mljet unde m-am jucat printre fluturi, am ascultat foșnet de copaci, am clipocit cu tălpile goale albastrul apei și mi-am mai făcut prietenă o pisică.

Timp a fost să petrec o zi și în insula Korčula, acolo unde se pare, dar nu-i 100% sigur că s-a născut Marco Polo într-o casă care acum este doar ziduri. Mie mi-a plăcut chiar și așa. Și mi-a plăcut insula cu totul: oameni, culori, munți, lumini, copilăreli, flori și ferestre.

La dus și la întors m-am oprit în Ston pentru stridiile după care te lingi pe degete, iar în Pelješac la o degustare de ulei de măsline și vin negru, o afacere mică a unei familii cu suflet mare. Nici stridiile și nici vinul nu-l exportă, nu au cantități suficiente pentru a putea face asta. Așa că va trebui să le faci o vizită dacă ți s-au trezit pofte. Să vezi cum oamenii ăștia fac ulei de măsline și vin din piatră seacă. Și la figurat, dar și la propriu.

Mă bucur, Croația, că ne-am cunoscut, mă bucur mult. Și sper să ne revedem.

Saudade

Noi spunem că “dor” este intraductibil, portughezii spun la fel despre “saudade”. Sentimentul pare a fi însă același. Îmi este dor și îmi este saudade de Açores. Asta simt acum și abia dacă m-am întors. Mi-e dor de tot. De vânt, de soare, lună și stele, de ploaie, de ananas, de copaci, de hortensii, de ocean, de păduri, de vinul alb din Pico, de delfini, de verde și de albastru, de brânză, de lacuri, de râsete, de pâinea caldă, de cascade, de toată bucuria pe care am trăit-o acolo. Un alt acasă, ah, atât de departe de ceea ce eram obișnuită să numesc acasă.

Am ajuns în 5 din cele 9 insule ale arhipelagului. În São Miguel, São Jorge, Terceira, Flores și Corvo. Cea mai cea dintre ele, cea care îmi umple inima? Flores. Dar fiecare insulă m-a neliniștit cu câte ceva. Neliniștea aceea de care habar nu ai că, de fapt, ai nevoie ca să fii în echilibru. Încerc să concentrez câteva gânduri despre fiecare insulă pe care am călcat.

Prima a fost São Miguel, cea care o să îți pună în farfurie cel mai bun ananas pe care l-ai mâncat vreodată. Zemos și aromat că-i vei simți gustul și-n urechi. O să te plimbe printre vulcani și o să îți scoată în cale delfini. Chiar și balene, doar că mie nu mi s-au arătat. O treime din cetaceele lumii și-au găsit casa în Azore așa că șansele să vi se încrucișeze drumurile sunt mari.

São Miguel o să îți mai arate lacuri adânci. Verzi și albastre. Sete Cidades, format din două lacuri (unul verde, iar celălalt albastru), are și o poveste în spate. Una de dragoste dintre o prințesă și un cioban, care s-a sfârșit însă în lacrimi. Cele două lacuri au curs din ochii lui verzi și din ochii ei albaștri.

Insula o să-ți mai dea să guști din mâncarea tocmai scoasă din micile cratere săpate de localnici în vulcan, iar dacă ți se face sete, are apă minerală pentru tine care țâșnește și ea din vulcan. Dar poate vrei un ceai. Du-te la Gorreana, singura plantație de ceai din Europa. Iar înghețata de ceai verde pe care o au aici o să te facă să mai pierzi niște vreme prin preajmă.

A urmat São Jorge. Fii pregătit să te zăpăcească cu gustul brânzei. Și cu mirosul laptelui. În Azore sunt în oricare dintre insule mai multe văcuțe decât oameni, umblă creanga pe oriunde. Dar în Santo Amaro am trăit un sentiment aparte. Miroseau străzile a lapte și a brânză.

O să așez aici o poezioară pentru copii, să nu râdeți de mine. Am învățat-o la grădiniță și mi-a reapărut în minte acum, când retrăiesc în scris momente petrecute în Azore. Așadar, “Aseară/Chiar de cu seară/Pisicel privește-afară/Și când vede că-i alb totul/ Începe să-și lingă botul/Miau, miau, miau/Vai, ce ospăț!/Miau, miau, miau/Ce bunătăți!/În ogradă dacă poți/Este lapte să înoți/Iar pe pomi este smântână/Să mănânci o săptămână/Și ce brânză e pe casă/Brânză bună, dulce, grasă/Cu toate că-i foarte mic/Simte-o foame de voinic/Și se cere-afar-un pic/Un minut și-a înghețat/Printr-un jalnic mieunat/Cere să-l primim în pat/Azorel, martor la toate/Vrea sa râdă, dar nu poate/C-a pățit și el la fel/Când era ca Pisicel/De demult, pe timp de noapte/A crezut zăpada lapte.”

Un Pisicel am fost și eu pe străduțele din Santo Amaro. Atâta doar că nu era frig deloc. Iar Azore(l) n-a râs de mine, ci mi-a umplut rucsacul cu brânză din cea mai bună. În São Jorge o găsești în Topo. Și ce mai găsești? Cafea în Fajã Dos Vimes, la singurii producători de acest fel din Europa. A fost un pic amară, așa, un fel de Bitter Sweet Symphony.

Îți place tonul? Santa Catarina în Calheta este răspunsul. Cel mai bun ton în conservă ever. Cu ghimbir, cu mărar, cu tarhon, cu cimbru, cu oregano, cu fenel, cu busuioc sau cu rozmarin, toate în ulei de măsline. Aiaiai! Nu mai zic nimic că mă ia cu poftă.

Am mai găsit în São Jorge munți, văi și o coastă fabuloasă care îmbrățișează oceanul și te ține în poala ei verde oricât îți dorești tu să stai acolo. Și să le faci cu mâna pe cealaltă parte insulelor Pico și Faial.

Prin Terceira am fost doar în trecere între două zboruri. Și m-am nimerit în Patrimoniul UNESCO, în Angra do Heroísmo mai exact. Un orășel care mi-a colorat și înveselit cele câteva ore petrecute aici.

Ca să ajung apoi în Flores. Unde parcă ar fi trebuit să fiu dintotdeauna. Cel mai de la vest punct al Europei. Stâncii aruncate în ocean care dă această extremă îi zice Ilhéu de Monchique.

Ce mi-a făcut Flores de mi-a sucit mințile? A râs cu mine, am urcat munți, am dansat, am strigat către lacuri, iar ele ne-au răspuns cu ecouri, am escaladat cascade, am sărit în râuri, am cules mure și frăguțe.

Am respirat liniște, apoi am înotat în verde, am râs iar, am înghițit cu ochii fiecare colț, cărare, val, ne-am bucurat de brânză și de caiac, am mângâiat margarete și hortensii, am tresărit la țopăiala vreunui urecheat în căutare de morcovi sau varză. Iar eu n-aș mai fi plecat.

Pe final, am dat o fugă în Corvo, cea mai mică dintre cele 9 insule ale arhipelagului. O insulă pe care nu trăiesc mai mult de 400 de oameni, care au propriile lor reguli ce nu se vor schimbate, dar care te vor primi cu drag să le fii oaspete. Iar pe drumul de-ntoarcere către casă, către Flores adică, o să-ți iasă în întâmpinare delfini și, cum ziceam, dacă ești norocos, chiar și balene.

Nu știu cum să termin acest articol. De fapt, nu vreau să-l termin.

Borealis

M-am abținut până nu m-am mai putut ține așa că mă pun pe povestit despre Lofoten, arhipelagul care mi-a oferit Auroră Boreală, Noapte Polară, Midnight Sun, munți, mare și, cel mai important, prieteni.

Prima oară am pornit-o într-acolo în urmă cu 3 ani. Era de fapt prima mea întâlnire cu Norvegia. Și aveau să fie încă 3 revederi de atunci până acum. Pentru că a fost nu doar dragoste la prima vedere, dar încă una nesfârșită.

Cum am găsit arhipelagul? La final de Noapte Polară. Dacă aș mai fi rămas câteva zile, aș fi putut zări soarele la orizont, așa însă m-am bucurat “doar” de luminile și culorile pe care le arunca de sub mare pe cer. Și ce culori! Iar în ultima noapte a năvălit pe același cer, ea. Mhm, Aurora Boreală. Wow, ce de emoții, ce de stări, ce de chiote și strigăte! Pentru că niște chiote și strigăte ale unor polonezi din căsuța de lângă au fost și cele care m-au scos afară. Și-am ieșit desculță și în pijama în miez de iarnă și, fără să-mi dau seama că asta fac, am început să țopăi și să strig la unison cu polonezii. Poate chiar și mai abitir ca ei. Se întinsese în semicerc pe întregul cer și se fandosea, mișcându-și șolduri, umeri, coapse și ce mai are ea. Nu-mi venea să mai intru înapoi în casă, iar după ce am făcut-o totuși, nu-mi venea să mai adorm. Iar de la atâta țipat, nici nu prea mai aveam voce.

Pentru că știam deja că “Doi pe glob” aveau în plan un workshop de fotografie în arhipelag pentru luna martie, m-am așezat pe treptele unei căsuțe înainte de a pleca și le-am scris. Am avut noroc și am mai gasit un loc disponibil în grupul lor. Așa că iată-mă înapoi în Lofoten după doar căteva luni. De această dată pe lumină. Am trăit una dintre cele mai frumoase săptămâni din viața mea de până acum.

Am învățat mai multe despre fotografie, am așteptat-o pe aceeași doamnă Boreală pe malul mării, iar ea a venit, am ascultat și am privit cum se sparg valurile ba pe-o plajă, ba pe alta, m-am urcat pe stânci, m-am refugiat la căldură în mașină atunci când un val mai nărăvaș mi-a udat nu doar bocancii, dar și șosetele, am cotrobăit cu ochi curioși prin bărcuțe de pescari, am salutat curcubeie, am sărit prin zăpadă, m-am împrietenit cu pescăruși, m-am scăldat într-o lumină feerică și am mâncat zeci de clătite. Iar toate astea alături de și împreună cu oameni frumoși de care m-am legat în cel mai natural și firesc mod.

Și uite-mă iar, întorcându-mă de alte două ori în alți doi ani la Anca și la Alex, cei “Doi pe glob” care au decis să trăiască între munții și apele arhipelagului și care fac numai lucruri faine acolo. De aceste ultime două dăți am ajuns însă vara. Când noaptea nu se mai face noapte, când totu-i verde și plin de flori, când aerul îți mângâie nările și când lumina este absolut magică. Am urcat și am coborât munți, ne-am tras sufletul pe câte-o plajă, am urcat și am coborât iar munți. Și n-aș mai fi plecat.

De stat am stat în Hamnøy și în Reine, dar m-am fâțâit prin cea mai mare parte a arhipelagului. Printre casele și bărcile pescarilor colorate și cochete.

Pentru că tot a venit vorba despre pescari, să știi că vor fi bucuroși să îți ofere din peștele pe care tocmai l-au prins, tu doar să ai niște răbdare până îl curăță. Și crede-mă că n-ai mai mâncat un cod atât de bun. Dacă te nimerești însă iarna, ține-te de nas pentru că pe vreme rece îl atârnă la uscat și nu-i tocmai cel mai îmbietor miros.

Dacă nu mai poți de curios și vrei să știi cum sunt, găsești ouă de pescăruș la Anitas Sjømat. Plus niște burgeri de pește fabuloși pe care-i pregătește chiar sub nasul tău. Cea mai bună pâine, iar când spun bună, zic de fapt “wow, ce bună-i!”, te așteaptă la brutăria din Å.

Nu am fost în Lofoten în perioada în care se joacă-n văzul lumii balenuțele și nu am vâslit într-un canoe. Nu am respirat pe fiece plajă, așa cum nici nu m-am cățărat pe toate vârfurile munților. Dacă mă mai întorc? Tu ce crezi? 😀

Let me tell you that I love you

Nu am mai scris de mult, aproape că uitasem că am un blog de călătorii, când m-a apucat brusc iar pofta de împărtășit. De împărtășit bucuria mea de a fi întâlnit Scoția. Un ținut care mi-a făcut inima să bată ca o nebună, mi-a mângâiat ochii cu vederi căzute din povești, mi-a umplut plămânii cu prospețimi și mirosuri care-mbată și mi-a alintat urechile cu foșnete, susure, izbiri de valuri, sunete curioase de animale și voci prietenoase de oameni.

Nu, nu mi-a ajuns săptămâna pe care am petrecut-o în Scoția. Musai măcar două săptămâni dacă te decizi să o pornești într-acolo. Dar ce-am reușit să parcurg totuși în această săptămână?

Mi-am tras sufletul o zi în Edinburgh, iar apoi am hoinărit alte trei zile prin Scottish Hihglands și Isle of Skye, am bătut la porțile castelelor Stirling și Eilean Donan, m-am așezat pe iarba udă din Glencoe, le-am făcut cu mână celor “Cinci Surori” în munții Kintail, am trecut cu o ambarcațiune simpatică pe insulă, am lăsat pescărușii să îmi fure cartofii din “Fish and Chips” în Portree, iar pe mare și pe delfinii ei să mă fure cu totul la Neist Point.

Dar m-am și scăldat în soare la Staffin Bay, m-am uitat pe sub fustele stâncilor când am ajuns la Kilt Rock, am respirat în liniște și pace pe Quirang, m-am cățărat aproape pe fiecare vârf în Fairy Glen și am stat la povești cu Nessie în Loch Ness.

Ok, nu o să ascund că am învățat să beau whisky în Dalwhinnie. Da, da, băutura aceea imposibilă care, dacă mă lăsam cu chiu cu vai convinsă să o gust, îmi provoca doar fiori reci pe spate și atât. Hmm, acum lucrurile stau puțin altfel. Pentru că am fost ascultătoare și am urmat întocmai instrucțiunile primite de la nenea responsabil cu explicațiile în distilerie, am stabilit că dacă voi mai avea ocazia să beau cu cineva whisky, o vom face my way. Mă rog, Scottish way. 🙂 Iar felul ăsta de a bea licoarea cu pricina sună așa: Iei mai întâi o gură pe sec și încerci să te bucuri de ea. Dacă ești ca mine, n-aș zice că o să-ți iasă bucuria asta din prima. Dar apoi, după ce simți cum ți-a luat-o alcoolul la fugă prin vene, bea o gură, două, trei de ciocolată caldă. Să fie fierbinte și consistentă, da? Acum mai ia o gură de whisky și hai să stăm puțin de vorbă. 😀 Ah, ți-a mai rămas o gură de whisky în pahar? Adaugă două-trei picături de apă și gata, poți încheia explozia de gusturi și senzații.

Dacă drumul meu prin Scoția s-a oprit la distilerie? Nu, nu acolo. O zi am mai dat o fugă la “granița” cu Anglia, am ajuns în Northumbria, pe Holy Island unde m-am așezat pe plajă printre pietre și am găsit seninul într-o zi înnorată, înconjurată fiind de o mulțime de oițe. Iar apoi am mai învățat ceva. Să zburătăcesc pe mătură prin curtea castelului Alnwick sub atenta supraveghere a discipolilor lui Harry Potter și alături de copiii cărora încercam în zadar să le fac concurență.

M-am întors în absolut fermecătorul Edinburgh, am trecut pragul castelului, m-am oprit puțin în Camera Obscura unde mi-am lăsat imaginația să umble cum vrea ea, m-am pierdut prin Muzeul Copilăriei, am urcat și am coborât coline, am intrat în curțile pline de flori ale oamenilor și m-am strâmbat în ferestrele la fel de pline de flori.

M-am adunat apoi cu greu și m-am îndreptat către Glasgow unde la tot pasul ți se spune că “People make Glasgow”. Și nu doar Glasgow, Scoția întreagă. Pe drumul ăsta al meu, atunci când nu am avut bani cash asupra mea, cineva s-a oferit să îmi plătească barca, iar altcineva ceaiul și prăjitura cu dulceață, apoi cineva mi-a dăruit o bufniță, care deși de pluș, este tare înțeleaptă, iar altcineva, văzându-mă cam rătăcită, m-a scos din încurcătură și m-a condus până la ușa hostelului în care urma să stau. Da, la asta trebuie să fii atent. Odată ieșit din oraș, nu prea mai poți plăti nimic cu cardul dacă ceea ce cumperi nu costă minimum 5 lire în unele locuri sau 10 lire în altele.

Iar tu, Scoție, să știi că mi-e dor și dor și dor de tine, iar data viitoare așa de tare o să te strâng în brațe de o să-ți stea și ție inima în loc. Na, să vezi cum este! Și o să o facem la “Kissing Doors”, nu negociem pe tema asta. 🙂

Pe drumul lui Don Quijote de La Mancha

Am rătăcit în mijloc de toamnă prin Consuegra chiar și fără a-l avea companion pe Sancho Panza. M-a adus până aici un autobuz pe care l-am luat din Toledo și nu un cal. Tot timpul petrecut în acest loc a fost însă de poveste. Am ajuns undeva pe la prânz și prima senzație pe care am încercat-o a fost că mă aflu într-un orășel părăsit. Nici țipenie de om pe stradă, iar totul sau aproape totul era închis.

Am pornit-o la drum, urcând strada care șerpuia printre case și care trebuia să ajungă cumva în apropierea morilor de vânt. Din când în când auzeam un claxon de mașină. Era de fiecare dată aceeași mașină care îți anunța astfel sosirea în zonă. Șoferul claxona, iar apoi ieșea pe poarta vreunei casei un localnic căruia șoferul îi întindea din mers o pungă cu lapte. Am tras cu ochiul ca să văd despre ce era vorba, recunosc. Așadar, orășelul era totuși locuit. Se odihnea doar când am ajuns eu.

Mi-am continuat drumul, dar am avut la un moment dat senzația că am luat-o anapoda. Așa că atunci când am văzut o doamnă ieșind dintr-o curte ca să-și primească laptele, m-am apropiat și am rugat-o să mă ghideze către mori. Mirată tare că am de gând să fac drumul pe jos, mi-a explicat pe unde ar trebui să merg ca să ajung acolo unde îmi doream. M-am speriat puțin de mirarea ei, dar mi-a trecut repede. Chiar nu este nici lung și nici dificil drumul.

În câteva minute vedeam deja “uriașii” lui Don Quijote și mă cuprineau mii de bucurii și de emoții.

Am petrecut o după-amiază întreagă în preajma lor, le-am urcat în coamă, i-am scărpinat între urechi, i-am ascultat apoi cuminte cum își depănau amintirile și le-am citit în ochi dorul de Don Quijote, de Sancho Panza și de Rocinante. Soarele se pregătea să apună, ultimul autobuz către Toledo se pregătea să sosească, iar eu nu reușeam să mă desprind de ei.

O zi pe care aș retrăi-o la nesfârșit. Mi-au țiuit urechile de liniște, m-au durut ochii de frumos și mi-a țopăit inima de bucurie. Muchas gracias, Consuegra!

Ala bala portocala

Mai amân puțin momentul în care voi scrie aici despre orașul care mi-a fermecat pentru totdeauna inima și mă opresc mai întâi la fratele lui mai mic, dar fermecător deopotrivă. Porto te va bucura de la primul pas. Îți va lua ochii cu culorile, îți va susura  în urechi povești spuse de râul Douro, povești pe care tu nu le vei pune la îndoială, te va îmbrățișa cu felul deschis și prietenos de a fi al oamenilor și te va îmbăta cu vinul lui aparte.

Străbate-i străduțele fără să te gândești că ai vrea să ajungi neapărat într-un loc anume. Te vor purta ele exact acolo unde ți-e bine să fii. Îți vor scoate în cale înălțimi de pe care vei putea cuprinde cu privirea freamătul întregului oraș sau te vor duce pe malul râului unde vei putea intra într-o cramă și face un tur care se va “vărsa” într-o degustare. Vinul de Porto rece și aromat va umple de gust o zi călduroasă de vară.

Dacă te vei decide însă pentru un pahar de bere, este musai să-l asortezi cu o porție de “tremoços”. De boabe de lupin, mai exact. Sunt ușor sărate și cumva murate, mi s-a părut. Rămâne să le descoperi și să-ți faci propria impresie. Și dacă tot am ajuns la partea cu mâncarea, tipică pentru Porto este Francesinha. Un sandwich cald cu gust de tochitură moldovenească.

Nu o să vrei să ratezi nici librăria Lello & Irmão, nu-i așa? Una dintre cele mai frumoase librării din lume își deschide ușile pentru tine, cum ai putea să-i reziști? 🙂 A luat ființă în 1906 într-o clădire construită în stil neogotic, iar de atunci i se pot urca și coborî scările, i se tot golesc și îi sunt umplute din nou rafturile.

Iar după ce ți-ai obosit bine picioarele prin oraș, poate vei vrea să le odihnești stând pe iarbă în parc. Sau poate vei alege ca tot așezat pe un petec de iarbă, să privești din nou orașul de sus. Iar apoi să schimbi petecul de iarbă cu plaja și să nu-ți pese de cât de repede trece timpul. Doar să stai. Să stai și să urmărești valurile oceanului și surferii care le înfruntă.

Nu o să mă desprind încă de plajă și mă voi “muta” pe cea din Miramar, la câțiva kilometri de Porto. O seară și o dimineață petrecute pe această plajă te vor reinventa. Da, da, și mâncarea este foarte bună. 😀

Tot ușor vei ajunge din Porto și la Braga sau la Guimarães. Braga nu a avut să-mi povestească prea multe. Când ieși însă din Braga, nu ezita să urci la Bom Jesus do Monte, sanctuarul care are de oferit liniște, pace și o priveliște care-ți taie răsuflarea.

Dacă reușești să ajungi în Guimarães, te vei întâlni cu un oraș de poveste. A jucat rolul Capitalei Culturale Europene în 2012 și este plin de savoare. “Leagănul naționalității portugheze” te va întâmpina cu centrul său medieval extrem de bine păstrat, iar pe unul dintre zidurile cetății vei putea citi “Aqui nasceu Portugal”.

Nu știu dacă ți-am deschis sau nu apetitul pentru Porto, știu însă sigur că pe al meu l-am reînviat. Drum bun!

 

Castele, cavaleri, cruciade

Oooo, da! Nu puteam face o alegere mai bună în ziua în care, la Toulouse fiind, m-am hotărât să mă urc în trenul care ducea la Carcassonne. O oră în vuiet de tren și gata, începi să pășești prin cetatea medievală fortificată, Cité de Carcassonne, pe lângă care curge liniștit râul Aude.

Dacă face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO? Da, face. Cu tot cu aleile sale înguste pe care să te plimbi pe sub bolți de viță-de-vie, cu cartierele împărțite după bresle, cu zidurile dantelate pe care s-ar putea să le recunoști din filmul “Robin Hood – Prince of Thieves” al lui Kevin Reynolds sau din “Sleeping Beauty” al lui Walt Disney, cu farmecul pe care ți-l dă un întreg orășel medieval încă locuit.

Dacă a salvat însă doamna Carcas cetatea din asediul francilor sau al sarazinilor, trăgând apoi clopotele victoriei, nu știm sigur. Dar cui nu-i plac legendele? Iar legenda așa spune. Și mai spune că de la doamna cu pricina i se trage cetății numele.

Urcat fiind pe zidurile duble ale fortăreței, ziduri pe care sunt construite nu mai puțin de 53 de turnuri, sau ajuns chiar în turnul Castelului Comtal, poți vedea cât de întinse sunt podgoriile ce  împrejmuiesc cetatea și ești liber să îți imaginezi cum, odată, acele ziduri erau asaltate de franci, de sarazini sau de romano-catolici, chiar Scaunul Papal pornind o cruciadă, cea Albigenziană, împotriva catarilor din cetate vorbitori de occitană. Și asta pentru că deși erau creștini, locuitorii cetății aveau o religie cu multe influențe gnostice, fiind astfel considerați eretici.

S-a suferit mult în jurul acestor ziduri, iar zidurile au suferit la rândul lor. Cetatea a fost însă restaurată la sfârșit de secol XIX de către arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. Iar acum, în secolul în care trăim, dacă vrei să participi la un turnir în toată regula, poți lua un loc în tribunele așezate la cațiva pași distanță de Porte Narbonnaise. Dacă o vei face, îți vor trece prin fața privirilor cai și cavaleri, se vor încinge lupte și poate că te vei lăsa “trimis” în mjlocul vreunei cruciade.

Dar nu înainte să mănânci o porție de cassoulet, felul de mâncare tradițional din regiune. Un soi de iahnie scăzută bine în cuptor în care vei găsi bucățele de cârnați și o pulpă crocantă de rață. Să mai spun ceva și de paharul de vin roșu care ar putea să însoțească porția de cassoulet? Nu mai spun. 🙂

O să îți spun totuși că poți pleca de aici cu o porție de cassoulet la cutie sau cu câțiva cârnați din care să pregătești propriul cassoulet la tine acasă. Poate chiar cu niște butași de viță-de-vie care să-ți aducă aproape gustul vinului sau măcar pe cel al strugurilor din Carcassonne. Călătorie frumoasă și poftă bună! 😀

Pasteluri

Am vrut, dar nu am reușit să “plec” din Franța pentru următorul articol. M-am “mutat” așadar din Champagne la Toulouse și am “ajuns” în ziua în care mă apropiam curioasă tare de un grup ce se formase în mijlocul Pieței Capitoliului. 20 de băieți îmbrăcați de sus până-n picioare în negru cântau în portugheză, iar trecătorii se opreau și îi ascultau. Fiecare cântec era precedat de o mică poveste. S-a mai întâmplat și altădată să mă intersectez cu astfel de evenimente de stradă, dar de această dată a fost altfel. Pentru că noi, trecătorii, am devenit parte din spectacol. Câțiva dintre portughezi s-au apropiat pe rând de câteva dintre fetele care se opriseră să îi asculte. Le-au luat de mână și le-au scos din mulțime, aducându-le mai aproape de ei. După ce au strâns vreo 10 fete, ne-au așezat pe umeri niște cape negre. Imediat după asta au început să ne cânte o serenadă. A fost așa, un spectacol doar pentru noi. Iar la un moment dat chiar au îngenuncheat în fața noastră. A fost duios și ne-au emoționat.

Ce mi-a plăcut de n-am mai putut aici? Mi-au plăcut casele. Pastelate și variat colorate. Și liniștea. Acea liniște și relaxare a unui oraș nici prea mare, nici prea mic, care nu se lasă tulburată. Iar un pahar de vin roșu savurat într-o după-amiază pe o terasă din Toulouse aduce un plus de culoare.

Oamenii sunt deschiși și prietenoși, nu au nimic în comun cu tiparul francezului născut din idei preconcepute. Pentru că am ales să nu stau în Toulouse, ci într-un hotel mic la distanță de vreo 10 minute de mers cu mașina, hotel cocoțat pe-un deal și prin apropierea căruia nu trecea niciun autobuz cu care să pot ajunge în oraș, am apelat la un taxi cu care să mă deplasez la dus și la întors. Șofer o doamnă. Mi-a cerut pentru cursă doar jumătate din preț și asta de fiecare dată, iar într-o zi a făcut o cursă ocolitoare doar ca să îmi arate unde stă. Și nu, nu am plătit acea cursă. În dimineața în care m-a dus la aeroport, mi-a adus prune și corcodușe pe care le culesese în chiar acea dimineață din grădina ei. Se gândise că poate n-am avut timp să iau micul dejun și să nu mi se facă foame pe drum. Se gândise bine. 🙂

Și la fel de multă culoare am găsit și în piața volantă care mi-a ieșit într-una din zile în cale. Am dat câteva ture prin ea și nu-mi venea să mai plec.

Să nu uit de librării. Aproape că întâlnești câte una la fiecare colț. Iei o carte, câteva smochine, o cutie de zmeură, te așezi pe iarbă lângă Canal du Midi, canalul ce leagă râul Garonne și Marea Mediterană și care, apropo, face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, sau dai o tură cu bicicleta de-a lungul aceluiași canal, și brusc toată lumea devine a ta. O lume din care n-ai mai vrea să pleci. Sau măcar în care te-ai întoarce din când în când.

Un verre de champagne, s’il vous plaît! Ou deux.

Ești la Paris și poate că ai băut deja un pahar de șampanie pe o terasă pariziană. Cum ar fi însă să bei un astfel de pahar acolo unde șampania este la ea acasă? Și pe deasupra să mai și biciclești pe coclauri? Mie mi-a reușit această experiență primăvara trecută și mi-a lăsat un gust absolut fabulos. Parcă încă mai pișcă.

Pentru că aveam o singură zi de petrecut în Champagne, am optat pentru un tur organizat. Am plecat dimineața din Paris cu trenul până în Epernay unde ne așteptau bicicletele. Niște biciclete electrice care mie mi s-au părut cam rigide la început, dar ne-am împrietenit repede. Înainte de a porni la drum, am cumpărat câte ceva pentru picnicul de mai târziu. Și duși am fost.

Am pedalat în sus și-n jos pe lângă podgorii și prin sate atât de frumoase și de liniștite că-ți venea să te dai jos de pe bicicletă și să bați la o poartă, iar când ți s-ar fi deschis, să-ntrebi simplu: “Ce mai faceți?” Atât de cu brațele deschise pare totul. Apropo de porți, pe unele dintre ele este pictată câte o bulină. Semn că în casa respectivă se produce șampanie pentru uz propriu.

Noi am “descălecat” în Cumières, la domnul Philippe Martin acasă. Avea treabă prin grădină, dar și-a găsit timp să coboare din tractor să ne salute. Casa Philippe Martin este veche de 9 generații și deși este o casă mică de șampanie, este una dintre cele care livrează licoarea cu pricina la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Ni s-a povestit de la A la Z cum se produce șampania și am fost purtați prin pivnițe printre mii de sticle. Mie una mi-a plăcut să aflu, de exemplu, că la început se formează în sticlă o singură bulă mare, care se împarte apoi în timp în mulțimea aceea de bule mici, pișcăcioase și puse pe joacă cu gusturile și senzațiile tale.

În final, am trecut la degustare. Am încercat 3 feluri diferite de șampanie, două dintre ele fiind preferatele doamnei și domnului Philippe Martin. Minunate, atât am de spus. După degustare ne-am luat rămas bun și ne-am “reîncălecat” bicicletele, fără să uităm însă să luăm cu noi câteva sticle de șampanie pentru picnicul spre care ne îndreptam. Am urcat un deal și ne-am așezat între copaci. Am privit de acolo frumusețe de alte dealuri, case și podgorii, ne-am bucurat de soare, de gustul mâncării și de bulele șampaniei.

Ne-am urnit cu greu din loc, dar n-aveam încotro. Am repornit-o pe coclauri și ne-am oprit la mânăstirea Saint-Pierre d’Hautvillers unde Dom Pierre Pérignon a slujit și a și fost înmormântat, abație care este în prezent proprietatea Casei Moët & Chandon. Ciudat, nu? O șampanie poartă numele unui călugăr benedictin, care evita să folosească struguri din soiul Chardonnay pentru că fermentau și “stricau” vinul pe care îl producea.

La întoarcerea în Epernay ne-am oprit pentru o ultimă degustare la Casa Mercier. Am fost inițiați și aici în tainele făcutului de șampanie, iar prin pivnițele care parcă nu se mai sfârșeau am fost plimbați cu un trenuleț. Și am aflat și că Eugène Mercier, fondatorul casei, a fost inițiatorul primului film publicitar. Frații Lumière au fost cei care l-au realizat, reclama fiind, firește, făcută pentru Casa Mercier, iar în clip apare chiar fondatorul ei.

Cam așa a fost în Champagne. O zi plină de soare, biciclete, gust și bucurie.

 

Oraș frumos, oameni și mai și

Tare-i frumoasă Riga și mândră. Mândră, dar fără a fi încrezută. Își vorbesc limba, nu au “împrumutat” rusa. Bine, vei găsi meniurile la restaurante și în rusă, dar pe străzi îi vei auzi vorbindu-și propria limbă. În cele 4 zile în care am stat în Riga am auzit doar de două ori vorbindu-se rusă în preajma mea, ceea ce nu mi s-a întâmplat, de exemplu, în Tallinn, unde rusa se auzea la tot pasul. Și par oameni direcți. În “Muzeul Ocupației Letoniei” vei afla din fotografii și scurte descrieri cam cum au stat lucrurile cu prima ocupație rusă, cu ocupația germană și cu cea de a doua ocupație rusă. Cum au renăscut de fiecare dată, cum nu au renunțat la gândul libertății niciun moment.

Și ca să nu depășesc încă ideea de muzeu, cel al orașului este absolut minunat. Interactiv, cu o arhitectură deosebită, plin de informații utile, un filmuleț haios proiectat pe un perete îți povestește istoria Rigăi și a Letoniei în elementele ei esențiale, alte efecte vizuale te scot din cotidian. Te va face să ieși cu zâmbetul pe buze la final și să te bucuri încă o dată că ai ajuns în acest oraș.

Ce mi-a mai plăcut în Riga? Păi mi-au mai plăcut micile ateliere, ateliere în care vei găsi tot felul de trebușoare artizanale și din care eu nu am reușit să scap fără să cumpăr două păpuși. Iar pe una din străduțele cu ateliere am găsit și un wine bar în care erai îmbiat să încerci alături de vinurile franțuzești și vinuri din… România și Republica Moldova.

Eu am fost în anul în care Riga a jucat rolul Capitalei Culturale Europene. În 2014 adică. Poate că și din acest motiv străzile erau foarte animate, nu-mi dau bine seama. Dar în mod cert este un oraș care trăiește. Sunt prea faini oamenii ca să nu fie așa.

Este frumoasă tare Riga și de la nivelul pașilor, și de la cel al aripilor. Am luat într-o zi masa agățată fiind de cârligul unei macarale și am putut să o privesc de sus în jos. Ce elegantă! Ce fermecătoare! Vrei o porție zdravănă de Art Nouveau? Acesta-i locul! Plus că aproape toate clădirile sunt într-o stare ireproșabilă, au fost restaurate, renovate, nu-ți mai dezlipești ochii de la ele. Au pus la pământ sovieticii “Casa capetelor negre”, adică a breslei negustorilor medievali necăsătoriți? Au refăcut-o letonii folosind planul ei original din secolul al XIII-lea.

Și mi-au mai plăcut verdele parcului Kronvalda, plimbarea cu barca prin același parc, bomboanele de ciocolată Laima (aduc cu bomboanele Bucuria), curticica unei librării de limbă engleză care mi-a amintit de “Librăria din fundul curții” din București. Și da, m-aș mai întoarce. 😀